La fabrică, tot înainte!

Poate că pentru mine este o rămășiță a vechii educații „comuniste”, însă mie la pionieri mi-a plăcut enorm. Adoram programul de vizite/activități săptămânale și regret că nu mai avem și acum o modalitate accesibilă – a se citi gratuită – de a face lucruri interesante cu copiii. Am așteptat ca pe o bulă de oxigen Bucharest Science Festival, pentru că știam că vor avea o sumedenie de activități interesante, la care să poți merge cu copiii.

Din nefericire, am bifat mult mai puține decât mi-aș fi dorit, adică exact două, cu clasa mea. Prima, „Știința banilor”, atelier organizate de BCR în școală, a fost, cel puțin pentru mine, extrem de amuzantă. Copiii au luat sarcinile foarte în serios. Știu foarte bine ce e aceea nevoie, ce e aceea dorință, cum e bine să ne cheltuim banii și pe ce și de ce nu e ok să ne împrumutăm excesiv… căci mai avem de dat și înapoi cu dobândă. Dar… dacă luăm ca exemplu orice excursie… păi… pe ce dau prima dată copiii banii primiți?? Pe toate prostiile posibile. M-am bucurat însă, două săptămâni mai târziu, când le-am cerut să scrie despre această activitate, că au reținut esențialul. În impresiile scrise imediat după activitate, au notat că „știau” despre împrumuturi, dar nu și că trebuie să dai mai mult înapoi. „Au învățat” că trebuie să fie mai economi, să nu cheltuie banii „pe prostii”.

A doua, cea care a fost cu adevărat piatră de încercare, a reprezentat-o vizita la fabrica de margarină Orkla Foods, mai exact, unde se produce margarina Linco. Nu știu cât erau ei de curioși, însă eu muream de curiozitate. Iris la fel. Așa că, împreună cu o colegă, am plecat voinicește cu 40 de copii încolonați, aproape trei stații de autobuz pe jos, să vedem fabrica…

După ce fusesem la Danone, mă așteptam și aici la ceva instalații complicate. Însă… simplu de tot. Container să amesteci, dozator să pui în cutii, mașină pentru pus data de fabricație, mașină pentru împachetat, și foarte puțini oameni care mișcă de colo-colo paleții încărcați. Plus un laborator, unde copiii au avut parte de ceva experimente, pentru a înțelege ce e margarina. Dacă mă iau după ce „știau” copiii, era făcută din oase și mortăciuni, otravă curată. Mă bucur că măcar ne-am lămurit că e apă cu ulei. Oricum clasa mea a fost foarte încântată și de ieșirea din școală (doar am tăiat trei ore din program), dar și de ceea ce au văzut în fabrică, pentru cei mai mulți fiind prima vizită de acest tip, cu halate albe, echipament de protecție, reguli de igienă.

La final, gazdele, foarte drăguțe, ne-au servit cu prăjituri făcute cu margarină proaspătă. Apropo, cu ocazia asta am înțeles și eu de ce la prăjituri nu poți pune margarină normală. Din categoria „Mamele voastre știu…”, Iris îmi șoptea la ureche: „Poate mamele lor! A mea nu cred!” Am trecut cu brio de un episod care semăna ca reacție a fasole cu cârnați de la primărie pe 1 Decembrie, și ne-am întors la școală cu cadourile primite: cutiuță pentru gustare, un carnețel cu rețete și o formă-iepuraș pentru prăjituri.

Iris e foarte fericită. Notează în el orice rețetă prinde prin bucătărie. Are mult prea multe pagini pentru ce știu eu să fac, dar dacă o învăț să și topească zahărul fără să-l ardă, voi mânca muuultă cremă de zahăr ars de-acum înainte! Momentan eu îi las zahărul deja topit pe cratiță și de restul se ocupă ea. Vrea și rețeta de clătite… dar eu o fac „din ochi”, și n-am cum s-o ajut. E dezamăgită doar că nu vom folosi iepurașul. Vorba ei, poate din ipsos, fimo sau plastilină, prăjitură… nicio șansă!!

Anul acesta festivalul s-a încheiat. Dar setați agenda pe septembrie anul viitor și nu ratați evenimentele!

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Casa memorială „Mihail Sadoveanu” – Vovidenia, Neamț

Una din excursiile – puține – din copilărie, cu părinții, a fost și în ținutul Neamțului. Îmi aminteam foarte clar vizita la casa lui Mihail Sadoveanu, chiar dacă nu și foarte multe detalii de acolo. Ce țineam însă minte, înainte să ajung acum, după 30 de ani, cu copiii mei, era faptul că reședința era una foarte spațioasă (comparativ cu ce locuințe aveam noi, era un lux la care nici nu visam) și frumoasă. Însă mi-a rămas cumva întipărit că nu acolo s-a născut, motiv pentru care nu înțelegeam de ce au numit-o „casă memorială”. Deh, tocmai veneam de la Humulești, noțiunea se asocia cu copilăria autorului…

Acum am pășit din nou în muzeu. Îmi aminteam ușile… inexplicabil, dar modelul floral al fierului forjat, prins și pe un colț de fotografie, s-a fixat bine. Însă momentul în care am pășit în camere a fost acum unul ce îți trezea toate simțurile, căci pe fondul sonor al Rapsodiei Române, Mihail Sadoveanu recita poeziile lui Eminescu. Le-am făcut imediat semn copiilor și le-am explicat… tocmai simțim ceea ce nu mulți au ocazia să o facă, în acel colț de natură.

Casa de la Vovidenia i-a fost dăruită lui Sadoveanu în ultimul deceniu al vieții, de Mănăstirea Neamț, după ce își petrecuse în zonă, la schitul Vovidenia, aflat în vecinătate, bună parte din tinerețe. Nu vreau să deschid o discuție lungă, privind compromisurile pe care scriitorul le-a făcut conducerii comuniste în primele decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă oamenii politici de atunci s-au folosit la maxim de imaginea și popularitatea sa. Trecând prin camere, admirând obiecte ce i-au aparținut, se scuturau de praf în minte imagini ale lecturilor de demult. Am ajuns la rafturile cu publicații, și le spuneam pe scurt copiilor care mi-au plăcut și de ce. Generația actuală cu greu se mai lasă antrenată în lecturi din timpuri apuse. Pentru ei  – acolo e o lume pe care n-au cunoscut-o…

Mai multe detalii despre muzeu și foarte multe imagini puteți găsi aici. De asemenea, am descoperit și o înregistrare cu drona, ce surprinde reședința de sus, în ansamblul schitului Vovidenia. Vă recomand, dacă ajungeți în zona Neamț, să nu ratați. E – cred eu – mai importantă decât vizita la ZOO, în vecinătate, unde am văzut că era mare aglomerație.

1960. Fotografie de familie

1960. Fotografie de familie

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Sadoveau, la pescuit – iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

La Humulești, pe urmele poveștilor

Traseul din vara aceasta prin nordul Moldovei a fost parțial original. În realitate am refăcut, atât cât îmi aminteam, una din cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut cu familia, și pe care, chiar dacă am păstrat-o autentică doar în câteva flashuri de memorie, am împrospătat-o cu ajutorul fotografiilor de atunci. Am fost cu ei pornind de lângă Lacul Roșu în ținutul Neamțului, la Agapia, Văratec, Neamț și Humulești. Dar atunci era cu autocarul, nu cum am fost eu, cu mașina… și să stau să admir în tihnă tot ce-mi cerea inima.

Normal, nu puteam rata Humuleștiul, căci, din fericire, chiar și „adaptat”, Creangă este încă în manualele noastre. Este greu de estimat câți îl mai pot citi în original, unele texte sunt o provocare fantastică de răbdare și căutare a cuvintelor, dar copiii îi cunosc opera. Am pășit în curte eu mai emoționată ca ei, aveam 9 ani când am fost acolo prima dată, și-mi amintesc o înghesuială fantastică – așa e când te duci cu grupul – prin care abia am răzbit să văd și eu motoceii de la gura sobei, dezamăgită totuși că nu sunt și mâțe pentru o demonstrație…

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

Dacă v-ați întrebat vreodată de unde vine „pereții au urechi și ferestrele ochi”… priviți bine casa!

Casa era așa cum o lăsasem. Prispele lipite proaspăt, cu afiș să nu călcăm; motoceii la locul lor… și, pe lângă ceea ce citeam pe panouri, încercam să găsim ancorele în realitate ale povestirilor sale. Uite, pe-aici s-a suit în pod, după pupăză… și a coborât pe cealaltă… uite putineiul… și calul bălan… Mi s-a părut trist în schimb să văd părinți cu copii de mână, care nu știau să le povestească la ce folosea X obiect, dar nici nu întrebau. În schimb, am surprins-o pe una din mămici șoptindu-i piciului să fie un pic atent la mine, că știu mai bine poveștile.

Humulesti - casa memorială Ion Creangă. Interior

Motoceii, la gura sobei. Lipsește de asemenea și leagănul, care era prins la grindă, pentru bebeluși.

Ai mei sunt restanți la citit povești. Sunt fani SF, și altele de genul, dar aș vrea enorm să-i pot ajuta să descopere comorile pe care predecesorii noștri le-au pus la păstrare, între slove, pentru noi.

Lângă casa memorială, cu altă taxă, era amenajat un parc tematic. Am aruncat un ochi peste gard și mi s-a părut că văd animale împăiate și îmbrăcate, pentru a ilustra scene din povești. Ai mei au hotărât că sunt totuși prea mari pentru așa ceva și n-am mai intrat. Am ignorat cu succes bișnița care se făcea acolo, fiind punct turistic de maximă atracție, și am plecat.

Nu ratați, dacă mergeți în Târgul Neamț, să vizitați Humuleștiul. Este acum lipit de oraș (așadar drumul cu pupăza de acasă până la târg nu era foarte lung!). Muzeul este o modalitate ideală de a lega trecutul de prezent, și a-i încuraja pe copii să citească.

 

Humulesti - casa memorială Ion Creangă.

Pentru mine, copilăria înseamnă masa cu trei picioare a bunicii, și turta caldă, scoasă din cuptor, ruptă în mijloc, lângă castroanele aburinde.

 

În încheiere, știu ce a lipsit. Când eram eu mică, ceaslovul expus în micul muzeu improvizat avea și „victime” pe pagini. Cunoscătorii știu ce…

Detalii despre program, taxe și acces la Humulești – pe site-ul oficial, aici, alături de informații despre construcția casei și istoricul acesteia și un tur virtual. Vă recomand să le citiți împreună cu copiii înainte de a merge în vizită.

Adaconi și o vizită unică la Hațeg

Ori de câte ori aș ajunge la Hațeg, experiența pe care Adaconi ne-a oferit-o săptămâna trecută va rămâne mereu unică. În primul rând, pentru că o singură dată îți sărbătorești cea de-a 25-a aniversare. Mi-aș dori să fac poze și la a 50-a, dar cred că Iris are mai multe șanse decât mine, dacă rămâne pe linia pe care a început să meargă.

adaconi_25ani

Adaconi este unul dintre primii parteneri pe care i-am avut pe site. I-am descoperit în urmă cu vreo 6 ani, când atelierele mele aveau nevoie de un furnizor de materie primă pentru activitățile de lucru manual, și care să îndeplinească două criterii: să fie de calitate și accesibilă la preț. Depozitul din București a devenit pentru mine punct de „pelerinaj”, m-am împrietenit repede cu toți cei de-acolo, și am fost „fata cu blogul” ceva vreme, până am devenit „Cristina de la Talente”. Au urmat colaborările de pe blog, concursurile și parteneriatele în realizarea articolelor, toate încercând să aducă cât mai multe informații despre adezivii, uneltele și materialele pe care eu le foloseam de la DACOart, sau despre produse noi pe care le-am încercat pentru prima dată.

Am susținut și susțin în continuare ideea că numai un copil care are ocazia să dea frâu liber imaginației se va dezvolta armonios, va ști mai apoi să gândească rapid, să găsească soluția potrivită, și în cele din urmă să reușească în tot ce-și va propune. Iar pentru preșcolari și școlari mici, activitățile creative sunt de bază. Însă acestea nu se pot desfășura numai cu o foaie de hârtie și creioane colorate. Ai nevoie de mai mult… Iar la DACO, copiii transformă joaca în artă.

Am început și eu de la zero și am învățat din fiecare experiență trăită. Sunt profesor de istorie, nu am făcut pedagogicul, și abia anul acesta îmi termin specializarea ca profesor pentru învățământul primar și preșcolar. Revenind la materiale, nu știu ce senzație ați avut voi când ați ținut prima dată în mână ochi mobili, însă pentru mine acela a fost un punct din care activitatea mea a intrat pe cu totul alt făgaș. Unul dintre cele mai reușite ateliere ale mele a fost cel în care m-am ambiționat să iau de-acasă aproape tot ce putea însemna material de craft, am făcut un imens bufet suedez, iar copiii s-au autoservit cu ce au dorit. Și nu creația în sine, rezultată atunci, a fost importantă, ci faptul că au luat la rând fiecare cutiuță, au atins și au studiat, au întrebat, s-au gândit… A fost experiența pe care am încercat-o la rândul meu weekendul trecut, la Hațeg, când am dat curs invitației echipei DACOart, și este și stilul de lucru pe care vreau să-l adopt și la clasă, cu copiii, dacă părinții mă vor susține.

În momentul în care ai un proiect de realizat, e simplu, faci planul și treci la acțiune. Dar când aterizezi pur și simplu între materiale, care mai de care mai atrăgătoare, m-am simțit copleșită. Am fost cinci hărnicuțe, fiecare cu „specializarea” ei, și, deși îmi făceau cu ochiul propunerile de scrapbooking ale Alinei, Anei și Mariei, am rămas la ceea ce știam eu mai bine: proiecte realizabile cu copiii. Seturile noi de accesorii auto-adezive erau foarte tentante, și o lume marină a luat naștere repede. Mi-am dat seama cât de distractiv e să lipești autocolante, căci, deși sunt client fidel, mereu le-au folosit copiii, eu nu le-am dezlipit niciodată. Am urmărit cu coada ochiului și bucuria copilului mic, la cumpăna dintre grădiniță și școală, care descoperea materialele, căci Alexia și Cristina ne-au dat cel mai bun exemplu la acest capitol.

A fost primul eveniment la care Iris m-a însoțit în calitate oficială, nu a fost „membru al familiei”. Ea este Năzdrăvanul  crescut mare, și tot ceea ce știe să facă a învățat prin activitățile de pe site, la care a participat ani la rând. A primit propriul ei ecuson, și mai avea puțin să și doarmă cu el la gât, altfel nu l-a dat jos. Eu sunt Iris, de la Talente de Năzdrăvani, a devenit fraza ei de prezentare, și și-a îndeplinit cu succes misiunea. Tabloul ei – la care nu am intervenit deloc, decupat liber, are o poveste și o realizare. Apoi, pentru că a terminat, a studiat operele fetelor și a realizat primul ei săculeț.

Am ajuns și în depozitul cu materiale – de câteva ori și mai bine mai mare decât cel de la București. Acasă mi-am dat seama că poate o activitate de „ordine” în depozit, în care să luăm la rând fiecare unealtă, fiecare accesoriu, să le pipăim, ar fi fost la fel de indicată ca cea de la atelier. Am avut ocazia să testăm produsele care vor îmbogăți colecția din toamnă, și mi-au rămas bine fixate în memorie două dintre unelte: cleștii de perforat (ideali pentru activitățile de șnuruire) și plăcile de biguit, cele din urmă m-au ajutat enorm să recuperez timpul și precizia în realizarea proiectului.

Adaconi, Hațeg

Gașca veselă, lângă Balaurul bondoc

Vizita la Adaconi a fost, pentru mine, ocazia de a cunoaște oamenii cu care colaborez demult, și pe care i-am văzut punând suflet în ceea ce fac, implicându-se, și dorindu-și să facă lucrurile „altfel” pentru noi, utilizatorii finali. Am văzut, și la ei, pus în aplicare sfatul cu care eu am început: începi de la 0, muncești și iar muncești, îți găsești calea și apoi mergi pe ea, serios, original, fără compromisuri. Am aflat și originea numelui Adaconi, și mai ales, de ce toate produsele lor îmbracă o poveste amuzantă în numele cu care ies pe piață: pentru că veselia și relaxarea cu care am simțit viața abordată aici de toată echipa este contagioasă și transpusă în produse.

În curând site-ul magazinului online DACOmag.ro își va schimba înfățișarea, și voi putea prezenta cum trebuie noile produse, cu linkuri de recomandare. Până atunci, am pus în album încă o amintire faină, și ceva optimism, că în România lucrurile se pot face și altfel, trebuie doar să vrei.

Adaconi, Hateg

PS: a fost primul atelier la care particip ca invitat, căci până acum eu eram organizatorul. A fost fantastic să fiu cea care cere și întreabă, și mai ales că am avut „colege” care lucrează în domeniul artistic, mult peste nivelul meu de „art&craft”, și a fost o plăcere să învăț de la ele!

Mulțumim, Adaconi, pentru invitație, a fost surpriza verii!

La concert, lângă Casa Vulcanilor. Ascultăm o drujbă și un cățel din satul de la poale.

La concert, lângă Casa Vulcanilor. Ascultăm o drujbă și un cățel din satul de la poale.

Geoparc Hateg - Macheta Magyarosaurus dacus - Centrul de Știință și Artă din comuna General Berthelot

La pas prin Țara Hațegului

Ei bine, recunosc, nu e chiar „la pas”, e mai mult la volan pentru cele ce urmează a fi descrise, însă pentru mine au fost toate, la un loc, o mare, mare surpriză!

Geoparc Hateg

Am poposit prima dată în Hațeg anul trecut, când am plecat cu țintă fixă: cetățile dacice din Munții Orăștie. Cu greu am strecurat în program zimbrăria de lângă Hațeg, și asta pentru că, încercând să-i vedem pe cei de la Bucșoaia, am eșuat lamentabil; dar voiam musai să vedem aceste animale impresionante. De aici ne-am oprit direct la Grădiștea de Munte, după ce am ignorat cu talent Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, lăsând-o pe altă dată…

Ceea ce nu am căutat însă a afla atunci este „povestea Pământului” pe care o spune Țara Hațegului, am vrut să știm doar istoria oamenilor de aici, mult mai recentă decât cea pe care o spun pietrele… și tocmai această poveste am aflat-o împreună cu prietenii de la Adaconi, care ne-au făcut o surpriză de proporții prin excursia organizată.

Ca introducere, eu și dinozaurii suntem… așa, cum să zic… ne salutăm. Am aflat ceva mai multe în urmă cu un an, când am vizitat parcul de la Râșnov. Tot atunci mi-a atras atenția unul din exponatele temporare de aici, rămășițele Balaurului bondoc, un dinozaur pitic descoperit la noi, în Țara Hațegului (mai exact totuși, lângă Sebeș), și singurul dinozaur cu nume românesc. Și, parcă anticipând cumva excursia, la sfârșitul lunii iulie am fost la Antipa cu ocazia prezentării reproducerii lui Hatzegopteryx thambema, și a poveștii lui. Ce am reținut eu atunci: dinozaurii pitici de la noi, vegetarieni mulți dintre ei, erau „mâncați” de „cineva”. L-au căutat ceva vreme, iar Hatzegopteryx s-a dovedit a fi acest prădător.

Ei bine, a fost nevoie să ajungem la Hațeg, să ne întâlnim cu dr. Cristian Ciobanu, care ne-a făcut să vedem lucrurile „altfel”. Am să vă spun ce am văzut eu: în primul rând, oameni pasionați de munca lor. Oameni care pot aplica pentru proiecte, iar munca lor să fie recunoscută. Din 2005 Geoparcul este membru în Rețelele Europeană și Globală a Geoparcurilor, iar din 2015, Geoparcul Hațeg este sit UNESCO, și se muncește în continuare pentru ca acest statut să nu fie pierdut, geoparcurile fiind evaluate foarte strict din patru în patru ani.

Geoparc Hateg - Casa Vulcanilor - punte peste timp

Geoparc Hateg – Casa Vulcanilor – punte peste timp. Pășind încet, pleci din timpul real, ajungi în preistorie, treci peste dispariția dinozaurilor și te trezești în timpul lor. Credit foto: Triaxon.ro. Preluarea imaginilor este interzisă.

Mereu mi-am spus că niciodată nu poți reține tot ce ți se spune, dar contează enorm acel „lucru” pe care îl iei cu tine. Am călătorit în timp, și m-am lămurit – într-un final, de ce dinozaurii noștri sunt mai mici. Pentru că aici, în Țara Hațegului, în vremuri în care Carpații erau încă fund de mare, nu începuseră să se „încrețească”, se afla o insulă. Și, fiind hrană mai puțină, dinozaurii noștri au „suferit” de nanism insular…

Am ascultat mult, mi-am dat silința să învăț, și în același timp m-am lăsat plăcut cuprinsă de pasiunea cu care oamenii de aici muncesc. L-am rugat, așadar, pe dr. Cristian Ciobanu să ne vorbească, ca reprezentant al echipei Geoparcului, despre programul educațional desfășurat aici.

Geoparc Hațeg

Bună ziua. Vă mulțumesc în primul rând pentru amabilitatea de a acorda acest interviu. Apoi, vă rog să ne spuneți cine sunteți, domnule dr. Cristian Ciobanu, și cum ați ajuns la Hațeg?

Dr. Cristian Ciobanu: Bună ziua! Cu mare plăcere! Sunt un geograf bucureștean care a venit ca voluntar de la Universitatea din București pentru Geoparc în Țara Hațegului, și care a rămas până la urmă aici.

Hațegul este o zonă cu potențial turistic enorm, și nu vorbesc doar de vestigiile dacice și romane, ci și de Biserica de la Densuș și Mănăstirea de la Prislop. În ce puncte de vizitare îi așteptați pe turiști, și cum pot afla „povestea Pământului”?

C.C.: Noi la Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului credem că nu e suficient să ai niște valori, ci contează și modul în care le transmiți, adică interpretarea acelor obiective. Strategia Geoparcului este să creeze puncte de vizitare mici, în fiecare comunitate din Geoparc. În felul acesta, vizitatorul, în loc să vadă un singur centru de vizitare și apoi să plece din zonă, este „invitat” să parcurgă un „labirint” cu puncte de vizitare și trasee prin comunități. Concret, Geoparcul a creat până acum 6 puncte de vizitare

  • Centrul din orașul Hațeg, cu expoziția Balauri, Dragoni, Dinozauri
  • Centrul de Știință și Artă din comuna General Berthelot
  • Casa Vulcanilor de la Densuș  
  • Casa Dinozaurilor Pitici de la Sânpetru
  • Casa Tradițiilor tot de la Sânpetru
  • Casa Miniaturilor de la Totești

Pentru grupurile organizate de copii, aflați aici în excursii tematice, ce programe speciale au la dispoziție și în ce condiții pot fi accesate?

C.C.: Grupurile organizate ne pot contacta urmărind fie www.hateggeoparc.ro, fie pagina noastră de facebook/geodinohateg. În funcție de ce anume doresc îi putem primi noi sau îi putem direcționa spre unul dintre partenerii noștri educaționali locali.

Dar grupurile de adulți?

C.C.: La fel. Avem solicitări pentru team building-uri de exemplu. Anumite activități le putem oferi noi, echipa Geoparcului, altele pot fi realizate de parteneri. [Contact: Administrația Geoparcului, Strada Libertății, nr. 9A, Hațeg, HD,  0254777853, e-mail: hateggeoparc@yahoo.com]

Turistul „normal”, cel care vine aici cu familia, un grup până în 10 persoane să spunem, ce poate face?

C.C.: Cei care vin în Geoparc pot în primul rând vizita punctele noastre și pot parcurge traseele recomandate de noi. După cum știți deja, o vizită la punctele noastre nu este ca o vizită la muzeu, ci e o adevărată călătorie în Timp, în Știință, în Artă, în Mit și în Geografia Mentală a locuitorilor.

De asemenea, vizitatorii pot participa la evenimentele organizate de noi, adică: Crosul Cetății Regale, Săptămâna Europeană a Geoparcurilor, Ziua Geoparcului, Festivalul Dinozaurilor și Ziua Vulcanilor.

În al treilea rând putem oferi la cerere experiențe personalizate.

Ce planuri aveți pe termen scurt ? Am văzut că urmează să participați la Red Bull SoapBox Race 2016, desfășurată în 3 septembrie, în Parcul Colina din Cluj-Napoca, cu „Doamna Bondoc”, pe care am votat-o cu plăcere. Dar în afară de a vă susține de la distanță, sau online, ce putem face pentru ca Geoparcul să devină mai vizitat?

C.C.: Până să ajungem la planuri trebuie să spun că nu îmi doresc neapărat ca Geoparcul să devină mai vizitat. Nu cred că scopul nostru ar trebui să fie unul cantitativ – număr de turiști. Îmi doresc în primul rând ca vizitatorii să fie aceia pe care îi vrem și care înțeleg ce înseamnă un turism inteligent (fie că e numit ecoturism, geoturism sau turism educațional). Îmi doresc ca acei vizitatori să aibă parte de o experiență, nu de o vizită, să-i facem nu doar să primească informații, ci să aibă atitudini și revelații despre Pământ, Timp, Natură și Om. Nu în ultimul rând îmi doresc ca localnicii să beneficieze direct din turism, să fie pregătiți și tehnic și psihic de a face bani din asta.

Planurile pe termen scurt înseamnă în primul rând organizarea Zilei Vulcanilor, un eveniment aflat la prima ediție și care va avea loc miercuri, 24 august.  Mai departe avem participarea la Soapbox Race, apoi finalizarea celor trei proiecte aflate acum în derulare: Ambasadorii Geoparcului, Educație în Geoparc cu Andi Andezit și Banca de Ecoinvestiții în Educație. Urmează începerea anului școlar și automat activitatea cluburilor „Exploratorii”, coordonate de noi, și în general un nou sezon pentru Rețeaua EduGeoparc, care reunește tot ce e relevant în educație pe plan local și județean.

Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne împărtăși aceste informații! Vă doresc un eveniment cât mai reușit mâine, și succes în cursa de weekendul viitor în activitățile ce vor urma. Personal sper să vă vizităm din nou, cât mai curând, căci ne-au rămas pe listă cel puțin încă trei centre de vizitare și câteva activități de realizat.

Credit foto: Triaxon.ro. Preluarea imaginilor este interzisă.

Ca notă pentru vizitatorii care vor da curs recomandării mele, vizita în Geoparc este gratuită. Cum însă acest proiect trăiește din pasiune și entuziasm, vă recomand să nu ignorați cutiile de donații pe care le veți întâlni pe parcursul vizitelor, mai ales dacă în urma programării telefonice veți beneficia și de ghidaj.

Vizită la Salina Cacica

Vizită la salina Cacica – Suceava

De salina de la Cacica am aflat acum ceva vreme de pe pachetele de sare recristalizată, bucucurându-mă cumva că nu avem și sare de la turci. Totuși, când am schițat traseul pentru nordul Moldovei nu am inclus în plan și salina. Când a fost nevoie să stabilim mai în detaliu direcțiile de mers, căci voiam să văd și biserica Arbore, Cacica a intrat aproape singură în programul nostru de vizitare.

Nu știam nimic, nu am văzut o poză, nu eram pregătiți să coborâm în salină – a se citi: „eram îmbrăcați în pantaloni scurți și tricou, și fără blitzul cel mare la cameră”. Dar am oprit, cu o oră și jumătate înainte de închidere și am coborât. Surpriza care ne aștepta a fost de proporții. Prima, că nu se taie bilete, am ignorat-o…

Ne așteptam să stăm la o coadă la „ceva”, fie el lift, autobuz… domnul de la salină ne-a luat banii, ne-a deschis o ușă, ne-a spus să fim atenți la scări că sunt umede și… p-aci ți-e drumul. Am început să coborâm pe scări. N-am idee câte au fost, dar cele de la Praid sunt clar mai puține. Capela Sfânta Varvara a fost prima. Apoi galeria Mihai VIteazul. Și, cum rămăsesem cu senzația de la Slănic Prahova, că trebuie să ajungem într-o sală mare… aici n-am ajuns nicăieri. Aproape. Am mers pe culoare mai mici sau mai mari, susținute de piloni de lemn, mergând pe scânduri sau printre vechile șine de lemn montate în mină. Am găsit mai târziu și traverse de lemn cu șine metalice, și chiar ușile de acces pentru vagonete. Am găsit și sala pe care o căutam, la terenul de sport, însă nu așa luminată.

Surpriza a constituit-o lacul sărat și sala de bal, sală cu o acustică extraordinară, testată de o tânără care cânta acolo. Candelabrele erau decorate cu bulgări de sare, și înlocuiau vechile candelabre cu lumânări, unul dintre acestea fiind abandonat într-un colț.

Salina Cacica este așezată la poalele culmei Călugărița, la o altitudine de 805m, și este un centru locuit încă din epocile preistorice. Izvoarele cu apă sărată aflate aici au încurajat populația să obțină prețiosul mineral prin recristalizare (prin fierbere). În vremea lui Ștefan cel Mare, călugării de la mănăstirea Humor, aflată „peste deal”, au deschis aici metohul Pârtești (filială a mănăstirii) pentru a exploata saramura. În 1790, după anexarea Bucovinei de către Austria, a fost descoperit și zăcământul de sare gemă, care a dus la deschiderea minei și mutarea în zonă a coloniștilor specializați în minerit. Biserica Catolică ridicată la intrarea în mină, precum și capela Sfintei Varvara, protectoarea minerilor, aflată la intrarea în galerii, săpată integral în sare, fiind construite după acest moment.

Mai multe informații, prețuri și program găsiți pe site-ul Salrom.

casa memoriala Mos Ion Roata

Casa memorială Moș Ion Roată – comuna Câmpuri, Vrancea

Incursiunile noastre istorice pe teritoriul patriei ne-au purtat pașii în Vrancea, pe urmele lui Moș Ion Roată. Ne-am început dimineața cu o lectură a celebrelor povestiri, care relatează – mai ales prin graiul autentic moldovinesc al lui Creangă, întâmplările la care Moș Ion Roată a luat parte.

Căci, de ce să nu recunoaștem, momentul Unirii celor două Principate, figura încărcată de legendă a lui Alexandru Ioan Cuza, dar și modul lui unic de a relaționa cu poporul, au rămas bine fixate în conștiința populară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă astăzi cu istoria în școală, mai ales la clasa a IVa, nu face decât să șteargă aceste momente din memoria copiilor, și odată cu ele, și respectul ce-l datorăm predecesorilor noștri.

Așadar, am început prin a le explica cum de-am ajuns noi, românii, să alcătuim un Divan Ad-hoc. Cum cei șapte „mari” de atunci ai Europei, după războiul Crimeei, ne-au dat și nouă voie să ne alegem din nou singuri domnitorii, și aceste Divane erau adunări electorale. Și cum, datorită unor oameni politici unici în istoria României (generația pașoptistă se încăpățânează să nu renască și să transforme, din nou, țărișoara asta), am reușit să jonglăm printre limitele impuse de marile puteri și să realizăm unirea atât de mult dorită prin dubla alegere a domnitorului Cuza.

casa memoriala Mos Ion Roata

Vedere de la stradă

Moș Ion Roată nu este o poveste, și nici o legendă. Moș Ion Roată este un autentic răzeș moldovean, din comuna Câmpuri, județul Vrancea. Moș Ion Roată este atestat în documente ca membru al Divanului Ad-hoc al Moldovei, apoi ca președinte de comisie electorale la el în sat. Militează pentru înființarea unei școli, se implică în comisiile de împroprietărire, semnează cu parafă (cu caractere chirilice). În 1878 este decorat cu „Steaua României”. Urmașii săi încă trăiesc în satul Gura Văii, unde Moș Roată le-a făcut casă. Dar căsuța lui este chiar lângă șosea, mai jos de nivelul drumului, în centrul comunei Câmpuri. Dacă mergeți după indicațiile muzeelor vrâncene, aveți toate șansele să rupeți mașina în drum spre Gura Văii, așa cum apare indexat monumentul.

casa memoriala Mos Ion Roata

Procesul verbal de la alegerile locale, semnat în calitate de președinte de Ioan Roată, cu parafă. (click pe imagine pentru mărire.)

Mă depășește, sincer, modul în care știm să ne „vindem”. Este atât de ușor să obții un link cu locația gps din google maps, de ce când caut un obiectiv, pe site-ul oficial, trebuie să mă încurc mai rău decât înainte? De la mausoleul din Mărășești am cumpărat o hartă cu obiectivele istorice ale Vrancei. Legenda marchează toate tipurile de monumente, însă nu spune nimic despre numele lor. De exemplu, „casă memorială” în localitatea X. A cui casă?? Nu e important… doar e o hartă menită turiștilor isterici, gen japonezi, care opresc oriunde, oricum, fotografiază în rafala și merg mai departe ca lăcustele.

Am mers la Gura Văii, pe un drum „autentic distrus românește”, și, orbecăind prin sat, ne-au luminat două bătrâne. Alexandru Roată, nepotul, locuiește mai sus (și privind în sus, apoi la mașină, mi se strângea inima). Moș Ion este îngropat la biserica din sat, frumos, cu monument. Dar biserica era mai sus de casă… În schimb, casa memorială, pe care noi o căutam, e jos, în Câmpuri. Trecusem pe lângă ea. Ce-i drept, era semnalizată, însă dinspre Panciu semnul este mascat de cel de trecere de pietoni. Dinspre Soveja, cum veneam acum, se vede, dacă știi ce cauți.

casa memoriala Mos Ion Roata

Soba și hornul. (Click pentru mărire.)

De casă se ocupă doamna Sevastița Burchinoiu, o veți vedea mai sus în poză. Se ocupă de casă… nici dânsa nu mai știe de când. Nu era „acasă” când am ajuns, dar ne-a văzut și a venit repede, adusă de șale, mergând cu greutate (este afișat și numărul dânsei de telefon, dacă aveți nevoie, lăsați-mi mesaj mai jos). Ne-a deschis cu o mândrie pe care rar o văd. Nici muzeografii de meserie, și nici ghizii, nu mi-au vorbit atât de frumos despre patrimoniul pe care îl au în administrare. Ne-a explicat la ce folosește fiecare obiect de-acolo. O odaie, o sală la intrare și o bucătărioară. O minusculă gospodărie țărănească de secol XIX, cu câteva obiecte de îmbrăcăminte, o icoană veche, ustensile de bucătărie. Podeaua era lipită proaspăt, și dânsa ne explica cum tocmai le-a terminat… „O casă pică dacă n-ai grijă de ea! Am lipit, ce să fac. Pereții nu pot, că se rup, să vină de la Focșani să îi văruiască.” Dar din privirea dânsei am înțeles, nu va veni nimeni. I se rupea sufletul când se uita în sus.

Ne-a explicat cum e cu vatra, hornul și afumătoarea. Fumul de la foc se ridica în pod, folosit pe post de afumătoare de cărnuri. Dar, lucru pe care nu-l știam, fumul întărea șindrila și o făcea mai rezistentă în timp. Apoi ne-a arătat grinzile îmbinate cu cuie de lemn… și în final fereastra din spate. „Doar ce mi-au spart-o. Au vrut să intre… ce să ia?! Noroc cu alarma!” Noroc că fereastra avea gratii… Aveau ce să ia! Obiecte pe care nimeni și nimic nu le-ar putea înlocui, odată pierdute!

casa memoriala Mos Ion Roata

Camera de locuit.

N-am scris în caiet la plecare, și am văzut-o că și-ar fi dorit. I-am spus însă că voi scrie despre acest loc. Poate căutând istoria noastră pierdută, îl vom regăsi și pe Moș Ion Roată, modelul țăranului român cinstit și sincer, care nu umblă cu ascunzișuri…

Ca info, casa se află aici. Biletele de intrare sunt 4 lei pentru adulți, 1 leu pentru copii, elevi, studenți, militari, (grupuri organizate). Adulții și pensionarii, în grupuri organizate, au ca taxă 2 lei. Persoanele cu handicap grav, personalul muzeal, însoțitorii persoanelor cu handicap – intrarea gratuită. Mi-e greu să cred că din aceste sume ies măcar banii pentru un „zugravit”, dar… suntem în România, unde poti cere 15 lei să vezi 3 fluturi identici, dar pentru obiectele de patrimoniu nu exită nici cel mai mic interes!

casa memoriala Mos Ion Roata

Unde-i unul, nu-i putere… (Bolovanul din poveste, pentru cunoscători.)

Și ca încheiere, am văzut în ochii celor trei bătrâne cu care am discutat ceva ce credeam demult pierdut. Acea mândrie autentică, de a fi ceva, de a însemna ceva pe acele locuri! Ne sorbeau din priviri cu o plăcere fantastică, că, uite, sunt oameni care încă nu închid ușile și trag zăvorul peste tot ceea ce înseamnă istoria noastră, și modelele care ar trebui să ne inspire.

Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Am trecut pe lângă cetatea Poenari de două ori, dar curaj să urcăm nu ne-am făcut prea ușor. Anul acesta însă, cum vacanța avea doar două zile și prea departe nu puteam ajunge, am pus pe lista de „a doua zi” vizită la cetate. Am înnoptat la pensiunea Belvedere, la doar cinci kilometri de cetate, la un preț pe care nu-l speram pentru o rezervare făcută din mașină… adică 80lei/noapte, fără să fie deloc rabat de la calitatea serviciilor oferite! Nu ne-am riscat seara la cetate, deși a fost senin și frumos, am zis că ne trezim odihniți dimineață și în mod sigur Busu ne vinde gogoși cu ploaia pe tot cuprinsul țării. Numai că de dimineață ploua ușor și mărunt. Am lungit-o cu micul dejun, poate-poate stă… dar nu și nu, continua în același ritm.

Pe la 11 ne-am făcut curaj și am început să urcăm. Ploua mărunt, printre frunze, și urcam la pas cele peste 1400 de trepte care duc până la cetate. Am pornit voioși, deși cred că până pe la primul semn indicator (400 și nu mai știu cât), îmi cam scăzuse entuziasmul. Mă bucuram totuși că nu m-a depășit nimeni, majoritatea mergeam în același ritm, ba chiar am reușit să trec eu mai departe de vreo doi turiști! Nu m-am comparat însă cu Andrei, care a țopăit ca o căpriță și a ajuns cred cu 20 min înaintea noastră sus. Iris a mers în ritm cu mine, și era în sfârșit fericită că atinge un nor!

De vreo câteva zile îmi tot spunea că nu a văzut și ea niciodată cum arată norii de sus. Sper să-i pot arăta odată o pătură de nori, așa cum am văzut-o eu la cota 2000 demult, însă acum era ceață, și nori scărmănați și rari. Dar, aproape de vârf, am fost în sfârșit în „nor”, și s-a chinuit să-l simtă și să-l atingă.

Cetatea Poenari

Odată sus, ne-am achitat conștiincioși taxa de vizitare – 2 lei copii, 5 lei adulții. (Programul de vizitare este 9:00-18:00.) Am pășit spre cetate. Probabil, dacă nu ar fi fost ceață, râpele laterale ne-ar fi dat ceva fiori… însă fără acestea, am avut parte de un spectacol unic, demn de filmele de groază… Habar n-aveam de manechinele rămase acolo de la festivalul național „Vlad Țepeș” (detalii aici), trase în țeapă și vopsite în consecință, și nici de spânzurătoarea care se legăna în vânt… ce senzație când am început să le ghicim în ceață!! Poza am făcut-o mai apoi, când ne-am liniștit.

Cetatea Poenari

Cetatea este impresionant de bine păstrată. Am cutreierat-o la pas, căci, în loc să admirăm peisajul, pe care l-am zărit vag printre nori, am calculat cam cât loc aveau oamenii efectiv în cetate. Am vorbit despre cisternă, despre cum se aduna apa de ploaie, căci nu aveau fântână, așa cum am văzut la Râșnov și cum vom vedea, curând probabil, la Bran.

Există un proiect de construire a unui funicular spectaculos, care să urce turiștii la cetate, pe o pantă de aproape 90 de grade. Se construiește unul și la Râșnov, care se pare că va fi inaugurat în luna iunie. Tot din întrebările puse sus, am aflat că paznicul are nevoie de 15′ ca să „deschidă casa”, chiar 10 dacă se grăbește. Noi am avut nevoie de o oră și jumătate pentru a urca și a coborî. Nu ne-am ales cu nicio răceală, deși am ajuns la mașină uzi leoarcă. În schimb eu am o frumusețe de febră musculară… aviz amatorilor care au ieșit din hibernare și n-au făcut nicio mișcare… Ca o paranteză, nu este un efort simplu, pe traseu ne-am întâlnit cu un turist foarte palid, și care nu se simțea bine deloc. L-am putut ajuta cu puțină apă, și am regretat că nu aveam ciocolată la noi.

Cetatea Poenari Cetatea Poenari Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Are „doar” 15 cm…

Cetatea Poenari

 

 

Histria. Muzeu. Cetate. Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Vizita la cetatea si muzeul de istorie de la Histria

Mersul la mare a fost până acum cel puţin distractiv, de dragul copiilor. Erau mici, muzeele le treceam cu greu pe lista, nu aveau suficiente ancore în timp ca să înţeleagă, şi nici răbdare pentru a vizita. Aşa că am ales ţinte uşoare şi accesibile, cum a fost Adamclisi. În ceea ce priveşte cetăţile, se pare că nu au o înclinaţie deosebită, şi pentru ei „zidurile” sunt toate la fel.

Anul acesta, dacă tot am renunţat la sudul litoralului ca să vedem şi cum e nordul, şi trecând destul de aproape de Histria, am considerat că e momentul să mai adăugăm pe listă una din comorile noastre. Aşa că am setat gps-ul şi am pornit la drum. Neaşteptat, monumentul era semnalizat destul de bine, la toate intersecţiile, iar cu o hartă şi ceva atenţie se poate ajunge uşor. Nu vă aşteptaţi însă la asfalt, căci intraţi pe drumuri judeţene şi comunale, aşa că multă atenţie. Pregătiţi-vă cu apă şi pălării de soare, Dobrogea nu este deloc blândă vara, iar vântul adie şi nu prea.

Am parcat. Parcare generoasă, deşi părea că lumea era mai mult venită la cherhanaua de acolo decât să viziteze muzeul şi cetatea. Cum la buget se aprinsese deja beculeţul roşu, n-am intrat să văd scorurile, aşa că nu vă pot spune la ce preţ vă puteţi răcori. Muzeul e acelaşi tip de clădire ca la Adamclisi, construită special cu această destinaţie. În imaginaţia mea deja simţeam că mă răcoresc în timp ce plăteam biletele – 14 lei adulţi, 7 lei copii. Program de vizitare – vara: 8:00 – 20:00, iarna: 9:00 – 17:00 (închis luni şi marţi). Am întrebat dacă nu au o hartă a cetăţii, ceva ce să ne ajute, căci aveam un feeling cum că e musai nevoie de o astfel de unealtă. Pentru 7 lei am primit un ghid al muzeului şi cetăţii, stufos şi complet nepractic, dar tot a fost mai bine decât deloc.

 

Şocul l-am avut în muzeu. După ce că leşinam deja de cald afară, când am intrat aici era saună. Clădirea, mai mult sticlă decât zidărie, nu avea niciun pic de izolaţie sau ventilaţie. Litrul de apă luat „să fie” s-a dovedit repede necesar pentru supravieţuite. Apa curgea la propriu de pe noi, ghidul cumpărat a devenit evantai, copiii nerăbdători, iar eu făceam eforturi disperate să rezist. Dacă cumva vă trece prin minte, aşa cum mi-a trecut şi mie, că într-un muzeu temperatura trebuie să fie constantă, căci aşa scrie la legile conservării, ei bine… aici nu e. Piesele din muzeu sunt inscripţii, ceramică, rar metal, os sau sticlă, aşa că probabil s-a decis că aşa cum au rezistat 2000 de ani, nu au nevoie de tratament preferenţial. Dacă Histria ar fi avut probabil locuire continuă, şi nu şi-ar fi încetat existenţa înainte de mileniul I d.Ch., poate s-ar fi descoperit şi alte piese… mai pretenţioase.

 

Din epoca grecească a aşezării nu aş putea spune că m-au impresionat exponatele. Mă aşteptam la mai multă ceramică pictată, dar ne-am mulţumit cu câteva cioburi(cum le spun copiii), e drept, foarte frumoase. Foarte multe inscripţii, şi, aşa cum constat cu foarte mare regret, habar nu avem să le prezentăm. Trei rânduri, un nume, probabil pentru arheologi, şi eventual o datare. E greu, mai ales acolo unde e o inscripţie, să o transcrii/traduci, să priceapă şi vizitatorul neiniţiat despre ce este vorba. Doar a dat 14 lei pe bilet, ar trebui să se simtă măcar binevenit. Aşadar, vă recomand să aveţi la voi un telefon cu net, să puteţi căuta în dex cuvintele. Pentru restul, fotografii şi documentare acasă!

Am ieşit din muzeu şi ne-am tras sufletul la umbra câtorva corcoduşi. Deşi ardea aerul afară, tot era mai bine ca înăuntru. Am răsfoit ghidul, căci timp de citit în detaliu n-aveam, am căutat o hartă, pusă cu susul în jos (în cele in urmă am dibuit şi unde era busola indicatoare!) şi cu ajutorul celor câtorva fotografii am pornit la pas prin cetate. Mai cu un ochi pe pagină, mai cu altul pe unde calc, am reuşit să ne „plimbăm” imaginar prin piaţa mare, să ne gândim de ce au venit milesienii aici, ce vindeau, ce cumpărau, şi în final – de ce a decăzut cetatea: transformarea golfului în lagună şi apoi lac. 1300 de ani de istorie, vitregiţi de valuri de migratori, împăraţi „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, şi care şi-au lăsat semnele asupra aşezării. Ceea ce se vede acum este ultima incintă a oraşului, deja epocă bizantină. Din epoca greacă doar în partea de nord au fost descoperite urme ale zonei sacre. Săpăturile au început la Histria acum 100 de ani, în 1914, iniţiate de Vasile Pârvan, şi continuă şi astăzi, aşa cum am văzut deja zone trasate, dar fără arhelogi ori studenţi practicanţi la lucru.

 

Atât cât ne-au ţinut picioarele şi ne-a ajutat ghidul am străbătut cetatea la pas. Am ajuns până la promontoriul stâncos, am admirat lacul, şi ne-am întors, gândindu-ne cât de utile ar fi fost aici panouri explicative pentru fiecare arie delimitată. În afară de cel de la intrare nu am văzut altele. Am încercat să glumesc, că poate măcar nişte cifre pentru un (audio-)ghid, pe care aş fi dat bucuroasă banii, sau măcar nişte biete coduri QR puse pe o bară… ceva ce să dea ameţitului de vizitator o idee despre locul în care se află, şi nu să pribegească precum o oaie rătăcită prin cetate.

Cu ce au rămas copiii voi vedea mai spre toamnă. Eu am continuat acasă cu lectura ghidului, şi am completat cumva imaginile pe care mintea mea le-a înregistrat. Mă gândeam la muzeu, cum se face că nici măcar o monedă nu este expusă, deşi rolul de centru comercial al aşezării este recunoscut pe toată durata existenţei sale. Mai mult, Histria este primul oraş de pe actualul teritoriu al României care a emis monedă proprie, în jurul anului 480/475 î.Ch., monede de argint cu simbolul oraşului – vulturul pe delfin spre stânga.

Nu ştiu dacă piesele care ar fi întregit istoria aşezării se află la muzeul din Constanţa, de care aparţine şi cel de la Histria, sau la muzeul din Bucureşti. La cel din Constanţa am fost demult, nu mai reţin detalii, şi o nouă vizită nu este programată prea curând. Cel din Bucureşti este – expoziţia permanentă – închis, până se vor găsi bani… Aşadar, învăţăm deocamdată clasic, din cărţi şi fotografii. Am venit mai mult decât dezamăgită de la unul dintre cele mai documentate şi analizate sit-uri arhelogice de la noi. Concluzia e aceeaşi: nu ştim să arătăm şi să valorificăm ceea ce avem.

V-aş da un link către un site oficial al muzeului, dacă l-aş fi găsit. Pe site-ul Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa există în meniu un link pentru „Muzee din teritoriu”, unde ar trebui să fie cel puţin Histria, Callatis şi Adamclisi, însă acel link nu este funcţional. Poate… cine ştie, într-un viitor în care vom pune mai multă pasiune şi atenţie la detalii. Câteva informaţii generale le-am găsit pe site-ul Consiliului Judeţean Constanţa.