manuale_netransmisibile

Manualul netransmisibil – utopie, ideal sau posibilitate?

Citatul meu preferat din seria de cărți ale lui Matt Haig dedicate Crăciunului este acesta: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

Cred că se potrivește minunat situației manualelor în școala românească, mai ales atunci când discutăm despre manualul netransmisibil. Decidenții (sincer, mi-e greu să le spun cei care ne conduc, pentru că nu ne conduc nicăieri, habar n-au ce fac) au optat, conform tradiției, pentru manualele transmisibile de la un an la altul, de la un elev la altul, până când materialul… cedează sau cine știe ce accidente mai suferă.

Dar ei încă nu au înțeles că manualul ar trebui să fie un instrument interactiv de lucru, nu acel obiect pe care îl plimbăm casă-școală și avem grijă de el să nu pățească ceva, ca să nu-l plătim. Cât va mai dura să realizeze acest lucru – sau dacă îl vor realiza vreodată – nu se știe. Poate într-un viitor în care educația va avea 6% din PIB. Dacă om mai avea PIB. Sau viitor. Sau cine mai știe, că la noi totul se încadrează la surprize-surprize, niciodată n-ai idee ce aduce ziua de mâine.

De când mă știu, mi-a plăcut să-mi cumpăr manualele.

Să fim serioși, nu toate, doar la disciplinele pe care le consideram mai importante. Și mai ales acolo unde urma să susțin, peste ani, un examen. În ciclul primar, înainte de Revoluție, părinții mi le cumpărau. Eram un elev-ștrumf, mereu albastru, nu foarte organizat (m-am „ordonat“ mult mai târziu, în extrema cealaltă), așa că, decât să le cumpere la final de an, le luau înainte. Motiv pentru care puteam să scriu pe ele și să fac ce simt nevoia.

Bine, și mai avea mama o fobie cu microbii, când eu băgam degetul în gură să dau pagina, motiv pentru care și biblioteca de acasă era mărișoară, ca să nu merg să împrumut.

Apoi, toate manualele de care aveam nevoie pentru olimpiade si admiteri, plus cele de limbi străine, îmi aparțineau. Nu știai niciodată când ai nevoie să „te uiți în urmă“ după ceva ce ți-ai dat seama că nu mai știi, iar acum trebuia să reiei. În liceu am cumpărat toate manualele pentru probele de bacalaureat, căci programa se întindea pe patru ani. Iar pe vremea aceea nu aveai o mie de culegeri cu sinteze, subiecte rezolvate, din care să te pregătești. Inutil să vă spun cum arată manualele după care am învățat pentru admitere la facultate…

Manualul personal permite manifestarea stilurilor de învățare

Depinde ce stil ai. Unii copii au o capacitate de învățare vizuală încât, adăugate câteva culori, evidențiatoare sau semne, ajută la fixarea rapidă a informației. Dar… trebuie să ai voie să scrii pe ele. Când Iris a mers la olimpiadă, iar subiectele se formulau din toate cele șapte manuale aflate în uz, ia ghiciți, câte am cumpărat?? Sunt colorate, elemente comune, elemente în plus, elemente care se contrazic, dar nu ar fi putut face asta cu manualul de la școală.

manuale_netransmisibile

Îți place să faci scheme? Să notezi detalii pe margine, când profesorul explică? Să subliniezi cuvinte pe care nu le-ai înțeles, sau elemente-cheie ce să-ți sară repede în ochi? Să pui marcaje? Încearcă să faci asta cu un manual pe care nu ai voie să scrii!

Manualul transmisibil și „după mine, potopul!“

Un alt motiv pentru care copiii își cumpără azi singuri manualele e starea jalnică în care acestea ajung la ei. Ferfeniță. Rupte, mâzgălite, cu pagini lipsă, de parcă ultimul posesor ar fi fost și ultimul utilizator. Sau cu răspunsurile completate, nici măcar cu cerneală, ce să mai zic de creion, ci cu pixul, ca să nu se șteargă cumva!

Sunt profesori care chiar au grijă de cărți și atrag mereu atenția copiilor cum să le folosească și sunt și alții care… au altceva mai bun de făcut. Iar copiii învață repede mai ales lucrurile pe care nu ar trebui să le facă.

Și parcă ne ambiționăm ca, încă de la primul manual pe care copiii îl primesc, să îi învățăm cu nărav. În clasa întâi, le dăm manuale netransmisibile. Copiii învață să noteze tema direct pe ele, să scrie și să exerseze, să sublinieze. Pentru că sunt ale lor. Și normal că, aflat la catedră, profiți din plin de această posibilitate de exersare.

Manualul de română pentru care am optat în prima clasă primară (altul decât cel dat gratuit de la școală) a fost extrem de generos la acest capitol, chiar mi-a lăsat un spațiu de manevră pentru multe aplicații, de la despărțit în silabe, desenat schemele cuvintelor, propozițiilor, numărat alineate, subliniat cuvintele necunoscute pe text în timpul lecturii, colorat propozițiile după felul lor și câte și mai câte.

Duș rece optimist

După distracția din clasa întâi, venea clasa a doua. Și aveam două motive de panică: primul, am văzut în ce stare deplorabilă erau manualele de la școală. Numai să-ți trezească pofta de învățat nu reușeau. Apoi, nici nu eram încântată de versiunile impuse de la o singură editură în urmă cu cinci ani. Așa că, având sprijinul și înțelegerea părinților, pentru română și matematică ne-am luat alte manuale, ale noastre.

Bucuria mea, dar și a lor,  s-a prelungit cu un an. Textele erau mai ample, chiar aveam ce lucra. Exercițiile de tipul: citește enunțul care conține o enumerare se rezolvau prin colorare, alegeam un creion, coloram cerința și apoi fiecare căuta pe text și cu același cod marca singur răspunsul, apoi verificam cu clasa. Valabil și pentru orice îmi mai trecea mie prin cap să căutăm, numărăm, marcăm, completăm.

La matematică, nu mai scriam pe caiet exercițiile care se puteau rezolva repede pe manual, câștigam timp și lucram mai mult. Căci matematica nu este despre scris, ci despre calcul. Dar și mai mult, coloram pe probleme datele utile și întrebarea, notam deasupra cuvintelor-cheie operația pe care o indicau.

Cu alte cuvinte, reușeam să facem ceea ce se tot vorbește prin norișorii roz de deasupra noastră: lectură activă, cu creionul în mână. La propriu. Că de-aia îl ai în mână, să îl folosești scriind pe text, nu doar să urmărești rândul, că n-ai voie să scrii pe manual!

Clasa a treia. Se schimbă foaia

După multele sacrificii pe care părinții clasei mele le-au făcut (dar și pentru că primeam manuale „la prima mână“), am decis să le folosim pe cele de la școală. La matematică nu a fost așa greu – oricum și exercițiile implicau calcul scris, deci nu mergeau rezolvate așa ușor direct, pe manual. Problemele le-am printat eu să le lipim în caiete și să colorăm în continuare pe ele cuvintele cheie.

Dar la română era o altă poveste. Textele aproape s-au triplat. Activitățile pe text și cu textul erau mult mai elaborate. Iar pe manual nu aveam voie să scriem.

Așadar, pentru toate textele din manual, pregăteam înainte de prima lecție textul pe coală A4, pentru fiecare copil. (Acolo unde spațiul îmi permitea, inseram și exerciții ce puteau fi rezolvate acasă, iar apoi nu mai strângeam caietele la corectat, luam doar foile.) Prima lectură a textului era, așadar, cu creionul pe hârtie, fiecare copil citea și sublinia cuvintele necunoscute, apoi le luam la rând, să le explicăm.

La început numerotam și alineatele, până când nu a mai greșit nimeni, apoi nu mai avea sens, dar unii o făceau oricum, din obișnuință. Și am trecut la împărțirea textului în fragmente. Pui o linie… te răzgândești, o mai muți, poate ești de acord cu argumentul adus de alt coleg pentru o împărțire diferită. Dar măcar încerci și tu, acolo, pe foaia ta, să diseci textul.

Am folosit textele și la gramatică, căci era păcat, dacă tot sunt tipărite, să nu căutăm părțile de vorbire învățate. Substantivele le subliniam cu albastru, adjectivele cu roșu, verbele cu verde și pronumele cu galben/portocaliu (al doilea dacă primul e prea decolorat). Orice puteam face cu acel text.

Și totuși, n-ar trebui să îl printez eu separat. Ar trebui să putem scrie pe manual.

Manualul ar trebui să fie instrument de lucru. Și, pentru că ghiozdanele sunt grele, ar trebui să includă în paginile sale și exercițiile din caietele auxiliare pe care editurile le oferă. Asta pe principiul „învățământului gratuit“ care se tot trâmbițează. Dacă tot putem oferi copiilor materiale mai bune pentru învățare, de ce nu o facem? Toate manualele pe care le-am răsfoit din țări mai civilizate sunt, de fapt, caietele noastre de lucru. Suport în învățare, nu bibelouri de ținut neatinse în vitrină.

În plus, introducerea manualului netransmisibil (pe lângă creșterea de cinci ori a cheltuielilor Ministerului cu acestea), ar putea pune în sfârșit pe primul loc elevul. Dacă eu știu că am o clasă mai slabă, nu aleg manuale cu provocări olimpice. Aleg întotdeauna manualul care mi se pare potrivit pentru elevii mei. Sau care se mulează pe stilul meu de predare la clasă. Nu sunt nevoită să folosesc ceea ce au ales colegele cu ani în urmă, pentru alți copii, cu alte nevoi.

Și ca să închei, încerc să găsesc motive care să susțină manualul transmisibil.

E greu. Financiar, câștigă statul. Ei au banii, ei hotărăsc cum să-i cheltuie. E mai ieftin așa. Sau se poate chema „economie“.

Iar ca avocat al diavolului, pot considera că educă responsabilitatea copiilor: au grijă de cartea primită (sic!), pentru că sunt conștienți că, după ei, și alți copii trebuie să le folosească pentru a învăța.

Mai multe nu mai pot. Poate pentru că susțin prea mult prima variantă?

Și pentru că mie îmi plac mult chestionarele, sper că și vouă, am mai pregătit unul, pentru a afla părerile voastre. Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri și revin, aici pe blog, cu rezultatele sondajului.


Rezultatele sondajului sunt disponibile aici.


Muzica si miscare, clasa a II-a

Am făcut manuale noi ca să le stricăm pe cele vechi?!

Primăvara acestui an a fost una extrem de agitată pentru edituri. A fost din nou licitație pentru manualele necesare la ciclul primar și, așa cum e normal într-o societate concurențială, mai mulți participanți nu fac decât să crească nivelul de calitate al produselor oferite. 

Culmea, la noi parcă totul e de-a-ndoaselea… cel puțin de când am aflat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească noile cărți de școală.

Avem mai mult de trei manuale câștigătoare!

Ceea ce e bine. E argumentul pentru ceea ce spuneam mai sus. Ai de unde alege, aceasta e democrația, știi cel mai bine ce se potrivește copiilor tăi. Dar…

…sunt transmisibile

Este atributul de care mi-aș dori să scăpăm. Nu doar din punct de vedere al igienei, ci pentru alte două motive:

  1. Tu, ca profesor, ar trebui să poți alege un material potrivit elevilor tăi, dacă ai o clasă care poate mai mult (ori mai puțin)… Așa, ești condamnat să lucrezi cu materialele alese de alți profesori pentru alți copii, cu care poate nu ai nici tu, nici ei nimic în comun.
  2. Fiind carte de școală, elevul trebuie să aibă dreptul să o folosească în învățare, nu să o păstreze neatinsă, cum primise Păcală într-una dintre pățanii o burdușică de brânză pentru prânz, cu condiția să și mănânce, să și vină cu ea întreagă acasă.  Dacă nu cunoașteți povestea, Păcală a dat o gaură dedesubt, a scos tot miezul, a mâncat, dar a păstrat coaja întreagă. Cam la fel ajung și manualele… au (poate) toate paginile, dar…

Și, dacă, să zicem, la elevii mai mari mai ai pretenții, la cei mici câte să le ceri? Vrei să împartă un text în fragmente din ochi, să citească cu creionul în mână, dar să nu sublinieze cuvintele neînțelese, să rezolve un banal exercițiu de formare de perechi scriind 10 minute pe caiet… 

Dar acestea sunt cerințele unei societăți sărace, care se cârpește din orice. 

S-a renunțat la manualul în două volume…

Luaseră în sfârșit o decizie sănătoasă pentru spatele copiilor și, ce să vezi, s-a renunțat la ea. Bineînțeles, nu pentru că au căpătat între timp ADN de furnică și își pot căra de șase ori propria greutate, ci pentru că e mai ieftin să legi o carte decât să legi două. Ai o copertă în plus, încă vreo 6 file cel puțin… Cei care au decis nu au aflat că suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine.

Recosmetizare sau creație?

Licitația a fost, ca de obicei, anunțată în scurt și făcută repede, să aibă unii motiv să se bată cu pumnul în piept că „au scos manuale noi“. Așadar, editurile cu tradiție, care aveau deja manuale, n-au avut ce face decât să le ia din nou la foarfecă și să le facă să încapă în noile dimensiuni. Cei care aveau probabil materiale de la fosta licitație le-au îmbunătățit de-a lungul timpului, în speranța că, la următoarea ocazie, vor obține punctajul dorit. 

Așadar, timp să faci noi manuale, să ții cont de noile orientări în educație, cum ar fi apariția la scară largă a lecțiilor desfășurate online, nu există. 

Fiecare s-a așezat la ruletă cu ce-a avut. 

Dacă, să zicem, formatul fizic nu a avut foarte mult de suferit (deși am trecut prin coșmarul dat de „trebuie să renunțăm la 4 pagini.. la care??“), formatul digital a fost lovit crunt. Și așa vechea condiție, să încapă pe un CD (700MB) era criminală, aveai totuși două, câte unul la fiecare manual. Acum trebuia să comprimi totul la jumătate. 

Cum? 

Ai două variante. Ori renunți la conținut definitiv, ori micșorezi calitatea fișierelor, astfel încât să le faci mai mici. Dintr-o poză full screen, 1600×1000, faci una mică, 600×400, dintr-un fișier video clar, faci unul mai pixelat, și tot așa… Lasă că se înțelege!

În niciuna dintre variante elevul nu iese câștigător. 

Mai mult decât atât, în condițiile în care avem nevoie de materiale, ca profesori, pentru desfășurarea lecțiilor online cu elevii, exact de-acolo de unde aveam nevoie de sprijin ni s-a suspendat. 

În minister, în loc să taie din digital, ar fi trebuit să crească numărul aplicațiilor. În loc să ai 3-6-9 raportul interactiv-dinamic-static, să îl răstorni, în interesul elevului. Da, știu, costă… nimic nu e gratis, dar nu poți face educație cu nimic! 

Însă întrebarea fără răspuns este 

De ce să micșorezi digitalul?

Da, chiar, de ce? Editurile nu au mai inclus în manual cd-ul tradițional (o nouă reducere de costuri, dar mi se pare oricum binevenită, căci nu mai are prea multă lume în ziua de azi unitate de cd), așadar conținutul nu trebuia neapărat „ambalat“ în ceva

Manualele sunt puse la dispoziția publicului online, așadar, la câte economii se fac, sunt sigură că se găsea un server unde să stea 5Gb de fișiere pentru un manual de școală.  (Ce părere am despre accesul online am mai spus aici, nu reiau.)

La toate cele de mai sus m-am gândit deunăzi, când căutam să văd cum să pregătesc o lecție de muzică (și mișcare) în online. Sar peste partea cu mișcarea, Doamne-ferește, sare mai cu entuziasm un copil singur acasă, se dă cu capul de ceva și nu poți face nimic (am toată admirația pentru profesorii de sport, eu n-aș putea să dorm!), hai să vedem ce facem cu muzica. 

Cântare individuală mai iese, internetul e bunicel în Capitală, de grup e exclus. Până una-alta, trebuie să audiezi cântecul. Surpriză, n-ai în manual fișierul. Cauți pe YouTube, găsești, linia melodică e cea potrivită, dar versurile sunt ușor schimbate. Ce le ceri copiilor? Ce aud sau ce văd pe manual? 

Ca exemplu, mai jos sunt două pagini din cele două versiuni ale manualului, 2014 și 2021. Cred că se poate vedea destul de bine câte aplicații erau și ce mai avem, și cam ce a însemnat „manual nou“.
Muzica si miscare, clasa a II-a

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2014. Pagina 20: 2 AMII statice, 4 AMII dinamice (video). Pagina 21: 1 AMII static, 2 AMII dinamice (negativul și pozitivul cântecului, fișiere video).

Muzica si miscare, clasa a II-a

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2021. Pagina 20: 1 AMII static, 2 AMII dinamice. Pagina 21: 2 AMII dinamice (pozitivul cântecului, video, negativul, audio).

Ca să nu mai zic de cum arăta manualul digital și cum arată acum, online. Mă bucur că am păstrat cd-urile de la vechiul manual, însă nici nu vreau să mă gândesc ce mă așteaptă în clasa a treia și a patra, la toate disciplinele…

Când te plângi, editurile spun că „așa a cerut ministerul“. Corect, ministerul e de vină, și cei care sunt acolo, căci ei au gândit caietul de sarcini. Însă tot aruncând pisica moartă peste gard nu vom schimba nimic în țara asta. Dacă nimeni nu va striga că „împăratul este gol“, ne vom odihni liniștit pe fundul apei, nimeni nu ne va mai scoate de-acolo. 

wacom profesori

Manuale noi, dar manuale digitale… doar pentru cine are net

Sunt furioasă. Nu pot să măsor cât de furioasă că trăiesc aici, în țara nonsensurilor. Oare chiar suntem la un nivel atât de mare de prostie încât nu ne dăm seama cât de mult rău ne facem singuri??

Se dă următoarea problemă:

Anul acesta s-au făcut manuale noi la clasa a doua, a treia și a patra. La a doua doar la materii mai puțin importante, la a treia și a patra s-au schimbat toate. Nu intru în detalii de alegere sau alte povești, cert e că și pentru clasa a doua am manuale noi la dezvoltare personală, muzică și mișcare și arte și abilități practice.

Dar… manualele nu au ajuns în școli, deși sunt promisiuni că ajung într-o lună. Așadar, ce le pun copiilor pe bănci? Manualele vechi, ca să aibă ceva? Mă rog, la a doua nu contează așa tare, dar mă gândesc cum e la a treia și a patra fără manuale de română și matematică…

Ideea e că m-am gândit câteva zile la problemă, după care am întrezărit o soluție: să încerc să supraviețuiesc o lună fără, doar să iau manualele digitale. Și aici începe distracția.

La mine în clasă nu e net. Adică wifi-ul de la secretariat se  mai scurge lent cu o liniuță și oricum nu tresare impresionat de „refresh-ul“ dat isteric. Stickul digi pe care îl am e aproape identic ca efect, n-am idee dacă ecranează școala veche, nu e semnal în zona sau ce se mai întâmplă. Merg relativ datele de pe abonamentul meu de vodafone, dar astea nu le pot consuma la școală, căci am nevoie de ele… nefiind prea multe. Tabletele cu net de anul trecut le-a luat primăria înapoi… nu mai pot face hotspot pentru laptop.

Așadar, să stau conectată niște ore pe aplicații e aproape imposibil.

Manualele digitale nu se pot descărca pe calculator așa cum se descarcă formatul digital al celui tipărit. Pdf-ul e ușor de salvat, însă nu și aplicațiile. În anii anteriori le copiam de pe cd pe calculator și le puteam rula offline.

Noutatea acestui an e că manualele noi nu mai vin însoțite de cd. Ceea ce, recunosc, nu e o idee rea de economie, mulți nici nu mai au unitate de cd la dispozitive. Însă îmi închipuiam că ministerul va pune la dispoziție linkuri de descărcare a acestora. NU… ele sunt disponibile DOAR ONLINE! Să înțeleg că ne pune ministerul la dispoziție laptopuri cu net nelimitat?? Să stăm conectați atât cât va fi nevoie??

Bun, am zis că, dacă la minister sunt numai idioți – balamucul din ultimele zile nu mă poate convinge de contrariu – , poate în edituri sunt oameni mai deschiși la minte. Așa că am contactat cele două edituri de la care școala noastră a decis să ia manualele de a doua, cu rugămintea să îmi pună la dispoziție manualul digital, să îl pot salva pe laptopul personal (pe care îl sacrific la școală, căci ministerul nu mi-a aprobat cererea de laptop) și să îl folosesc cu elevii, așa cum fac de niște ani încoace.

Mi se părea atât de logică toată povestea… dar nu, nu se poate. Răspunsul a fost ca la cretini, că le găsesc online pe site-ul editurii la adresa bla-bla-bla sau pe site-ul oficial cu manuale. Am reluat mesajul, că am solicitat ajutor pentru download, nu pentru accesare, același răspuns. Ministerul nu a cerut anul acesta cd-uri, deci fișierele se accesează doar online.

Așadar, noi, profesorii, suntem proștii sistemului.

Noi putem să ducem în spate școala cu aparatura noastră, mulți ducem și rechizite copiilor, știu și ce sacrificii fac colegii de la sate, școala online s-a desfășurat cu aparatura și pe facturile noastre de curent, dar editurile nu pot da profesorilor manualele digitale, deși acelea intră în prețul de creație al manualului pe care ministerul l-a cumpărat.

Sau până unde vom fi bătaia de joc a tuturor?

Din cele două edituri contactate, una este foarte mare, de la care aveam așteptări. Este și cea care a răspuns. Cealaltă încă nu, poate pentru că este mult mai mică. Să sper să văd un miracol.

Dar îmi e clar. Dacă vom avea școală online, vom fi pe cont propriu. Nimănui nu îi va păsa când, cu ce și pe ai cui bani. Dar noi suntem niște fraieri sufletiști, pe salarii de nimic, care nu trebuie mărite… că nu sunt o prioritate.

Mi-a ajuns. Pentru mine e ultima picătură.

Manuale digitale apărute peste noapte pe net

Trebuie să încep prin a-mi cere scuze pentru că am scris fără să verific sursele. Publicam un articol săptămâna trecută în care acuzam onorabilul minister al educației că a creat acum doi ani niște minunății de manuale pentru clasele întâi și a doua la care nu a catadicsit să realizeze și manualele digitale. Da, e vina mea, că în cazul acestei afirmații trebuia să intru din nou pe siteul oficial cu manuale și să verific dacă nu cumva îi acuz pe nedrept.

Nu, nu m-a tras nimeni de urechi, dovadă că și cei care lucrează în domeniul educației și mă citesc aveau aceeași informație, însă azinoapte, undeva pe la vreo două, aveam eu treabă cu un manual de clasa a II-a, să caut ceva… Și, ce să vezi, cu ochii cam înlăcrimați, de stat prea mult la ecran în ultimele două luni, fără spor de ecran, că nu se dă decât parlamentarilor să joace solitaire (Aurelia K., bună replica!), mă străduiesc să dau click în partea de jos, pe „varianta tipărită“. Nu de alta, dar știam că, dacă nu nimeresc, mai am apoi o fereastră de închis, cu mesajul că nu ai versiune digitală.

Ei bine… am dat click aiurea, și mi s-a deschis minunea! Există manuale digitale pentru manualele EDP publicate acum doi ani! De fericire, fix la cafea, de dimineață, îi dau mesaj colegei mele. Doar ce a terminat alfabetul la clasa întâi, sunt sigură că voia să afle. A fost tare simpatică, dilema era când le-au pus… Noaptea, ca hoții, când să le pună?

Cu ocazia aceasta am învățat și eu ce e acela manual digital, căci ne-a arătat ministerul cum se face. Azinoapte nu văzusem iconițele de navigație (mici, jos, în dreapta), însă puteam da pagina și m-a impresionat foșnetul digital. Fără el pierdeam senzația! Cum să le văd?! Eram varză de oboseală, se suprapunea banda aceea neagră peste toolbar-ul de la calculator, și al meu plin cu iconițe, cine să se mai prindă care pe unde?? Nu am rezistat ca la varianta de mai jos să trec prea mult mai departe, căci „Bine e la noi acasă“, de Emilia Căldăraru, mi-a transmis direct mesajul că e timpul să mă culc. Înregistrarea, disponibilă aici, impresionează prin lectura deosebită. Nu că sunt eu cine știe ce cititor, dar nu sunt actor și nu îmi vând vocea. Cui îi place, mă ascultă, cui nu… asta e. Dar, metodic, începi prin a spune frumos titlul și autorul și faci un banal montaj să apară și scris, la început, pe film. TVR, responsabil cu manualele digitale, rezolvă repede problema cu o secvență video cu copii, probabil din arhivele imense pe care le are. Să mai întreb de gdpr, copii, drepturile lor, căci apar aici? Ascultând și altele, m-a luat groaza, dacă ei au impresia că un copil mic poate urmări o informație audio spusă atât de repede…

Am trecut la a doua variantă propusă, care pare ceva mai lucrată, în primul rând că la fiecare literă îți oferă filmulețul demonstrativ de scriere a literei. Bine că au apărut acum, la sfârșit de an, după ce foarte multe colege s-au străduit să se filmeze singure și să le arate copiilor. Însă m-am bucurat să văd iconițele ce indicau tipurile de materiale: pentru static – poza, se deschide imaginea de la cules, dar aproape la aceeași dimensiune ca cea de pe pagină (nu am înțeles de ce trebuie să o mai „mărești“).

Însă jocurile interactive sunt ceva de vis. În primul rând că, din ce îmi amintesc eu din caietul de sarcini pentru realizarea manualului, era interzisă inserarea de linkuri externe. Stupid, e adevarat, nu aveai voie să ai linkuri active, pe care să dai click și să te trimită pe net. Acum am fost șocată să văd că nu numai că sunt pe net, dar mă scoate din siteul oficial dedicat manualelor și mă trimite pe un domeniu privat, manual.zoranpopovici.eu . Inițial mi-am spus whotf is Zoran Popovici, apoi mi-am amintit că, conectat la net, ești la un click distanță de orice răspuns.

Profesionalismul este impresionant, aplicația se numește „Untitled Quiz (Published)“, puteți da click pe imaginea de mai jos dacă ați da alt răspuns decât am bifat eu. Ca să nu vă emoționați, vă spun că steluța aceea nu e Albă ca Zăpada, mi-a apărut mesajul de eroare, am ales să mai încerc, dar de-aici s-a făcut că nu mă cunoaște. În schimb, după ce i-am cerut să afișeze rezultatul, m-a felicitat! Pentru răbdare, probabil…

Nu știu dacă Einstein, după ce a formulat teoria Universului „finit“, a completat-o cu „prostia este infinită“, dar eu am fost curioasă să văd cum se continuă opera la manualele de matematică. Pe pozele de ecran am pus eu coperta, să vedeți la care din ele mă refer. Cel de mai jos e impresionant. Prima dată m-am uitat cruciș și m-am întrebat de ce, Doamne, ai pune grafică decorativă la cotor? Nimeni nu face așa ceva. Mi-am dat apoi seama că nici ei nu au făcut, dar n-au știut să așeze paginile în varianta online și de fapt nu vedem pagina pereche, vedem față și verso. Orice copil învață că pagina de stânga are număr par și pagina de dreapta, impar. Doar știți câte probleme sunt prin culegeri cu această provocare…

Apoi, pentru lecția la care m-am oprit întâmplător și la care toate recomandările metodice sunt să lucrezi cu material concret, ei ne-au dărâmat cu coloanele de operații. Trecem peste „abordarea integrată“, dacă tot ai lecție despre Pământ, Soare, Lună, ce facem noi cu păsăretul din ogradă? Nu am reușit să găsesc, la o răsfoire rapidă, nicio aplicație digitală, la prima vedere „manual digital“ înseamnă că poți da pagina pe net.

A doua variantă pare mai normală și mai aproape de ceea ce s-ar numi „manual pentru clasa întâi“. Apar și ceva materiale digitale, la aceeași lecție ca mai sus, avem două poze ce se pot mări (deși nu văd ce detalii ar trebui explorate, că se văd foarte bine), dar și o aplicație interactivă – creionașul de la exercițiu 1. Am editat print-screenul ca să pot introduce în același cadru, fără să acopăr pagina, și aplicația care se deschide, și coperta.

Și nu, nu sunt impresionată deloc.

Mai jos am pus imagini din cele două manuale digitale pe care le am la dispoziție, variantele muncite, trecute prin licitații și comisii de experți. Primul, de la Editura Edu, care este disponibil și online, la această adresă – poate înțelegeți ce înseamnă cu adevărat să faci aplicații digitale.

Apoi, al doilea exemplu, aceeași lecție, manualul de la intuitext care, din păcate,  nu poate fi accesat online. Mai sunt și altele, dar eu nu am cd-urile și nu vă pot arăta, comparativ.

Am stat și m-am gândit de ce la noi e dezastrul acesta, de ce vrem să controlăm tot? De ce nu putem lăsa piața să hotărască, și cel mai bun să câștige? Elevii ar trebui să primească vouchere să își cumpere manuale, profesorul să decidă ce, în funcție de nivelul clasei la acel moment, și fiecare să aibă cărțile lui de învățare, pe care să scrie, nu să le transmită într-o stare jalnică mai departe. Ce „drag de carte“ să aibă un copil când primește un manual deteriorat, mâzgălit și cu meniul fostului stăpân imprimat în miros?

De ce învățăm atâta în școală cum să ne alegem un manual, care sunt criteriile de comparație, dacă, în realitate, nu ai de unde alege?

În concluzie, țin să mai spun doar că manualul nu este obligatoriu, este un instrument de lucru. Poți să îți faci lecția foarte bine și fără el, dacă ești pregătit. Profesorul de la clasă este, în cele din urmă, cel care poate lua decizia de a nu folosi un lucru dacă îl consideră prost. Da, e enorm de muncă când vrei să nu mergi pe „calea bătută“… Însă cred că e mai ușor decât să spui „Dragi copii, vedeți că manualul nostru e plin de greșeli, lucrați cu atenție și mai bine îmi scrieți dacă aveți vreo bănuială…“

Ce manuale folosim anul viitor??

Vă avertizez că va fi un articol lung și cu destule probleme, poate nu toate analizate suficient, dar cu care vă provoc în comentarii. Toate încep de la reluăm/nu reluăm școala clasică în septembrie și cum vom face față în acest nou context situației de a învăța online. Țin să încep cu mulțumiri pentru toate editurile din țară care au pus la dispoziție, gratuit, resurse, manuale digitale, pentru a ajuta profesorii dedicați în pregătirea lecțiilor, „altfel“ decât a da o poză întunecată cu fișa pe whatsapp. Dacă nu poți face conferință, n-ai cum să pregătești o prezentare animată a lecției (cu cât copilul este mai mic, cu atât provocarea este mai mare), materialele acestea au fost butelia cu oxigen de care aveam nevoie.

Dar…

Ce manuale primesc copiii la toamnă?

Colega mea mi-a atras atenția că, neîntorcându-ne la școală, nu am strâns manualele transmisibile, așadar în toamnă nu vom avea ce să le dăm copiilor! Nu mă gândisem la aceasta pentru că am clasa pregătitoare, nu predau manuale, trec clasa întâi, vor primi oricum manuale noi. Dar ceilalți? Și apoi, vin copiii cu manualele, le predau, le dăm clasei următoare, cu tot cu… virusuri? Că tot ne facem 1000 de calcule de prevenție, nu? Și pentru că tot discutăm de prevenție și măsuri, de ce nu se ia decizia ca manualele să nu mai fie transmisibile?

Singurii care scapă sunt copiii acum în clasa a VIII-a. Ei nici măcar nu ar trebui să le mai predea, căci ar ajunge oricum direct la topit, manualele acelea nu vor mai fi în uz anul viitor. Și scapă și cei care vor fi clasa a VIII-a în anul școlar 2020/2021, ei oricum nu au avut niciodată manuale la început de an, deja sunt „obișnuiți“ cu situația!

Dar întrebarea aceasta aduce și altă problemă. Acum doi ani, Ministerul Educației a decis (mai contează cine era ministru?) că editurile sunt incapabile să facă manuale de calitate și fac ei, împreună cu EDP, manualele pentru clasa a VI-a. Editurile erau obligate să atașeze și manual digital, dar EDP… nu. Urmarea: la clasa a VI-a nu avem manuale digitale…

Pentru că a fost așa o decizie bună să faci totul singur, heirupist, să nu delegi, să dai bine politic, să te bați ca gorila cu pumnul în piept că tu ai pus manuale pe bănci, nu ca „alții“, ai ascuns sub preș dezastrul calitativ al acestor manuale… iar despre cele digitale, nu a suflat nimeni nimic. Cine le folosea?! Nimeni!!

Ba mai mult, mândru de manualele cele noi ca împăratul de hainele sale, Ministerul a decis să repete isprava cu manualele de clasa întâi și a doua. Le-a făcut în două variante chiar, să ai opțiunea de a „alege“, căci la noi așa stă treaba, ne facem că muncim. Autorii, chiar cu experiență, căci lucraseră în antecedente cu alte edituri, nu aveau ce să facă dacă la butoane era unul fără simț artistic, fără experiență, fără… multe, poate doar cu arbore genealogic, recomandat ca nepotul cine-știe-cui. Au ieșit manuale pline de greșeli, fără armonie, estetic niște colaje ieftine. Timpul scurt nu a permis autorilor să stea să le verifice atent, sincer nici nu cred că au apucat să îl vadă decât la tipar, prea târziu.

Manualele digitale atașate acestora… sunt extraordinare. Conform paginii de titlu de la unul din manualele de clasa întâi, Manualul digital este realizat cu sprijinul Societății Române de Televiziune. Aceasta în anul de grație 2018, acum suntem în 2020, verbul este încă la prezent, și ele tot n-au apărut! Să mai întreb ce produse de succes recomandă TVR ca producător de material digital educativ?

După ce s-a decis că Ministerul nu plătește decât aceste materiale pentru elevi, toate celelalte edituri s-au trezit că au manuale aprobate, care din punct de vedere legal pot fi folosite la clasă, dar… pe care ministerul nu le cumpără pentru elevi să le ofere gratuit! Din punct de vedere financiar a fost o lovitură pe la spate. Ce părinți ar da bani pe manuale dacă „se dau gratis“ de la școală altele?

Dar ne-am trezit acum, în 20-20, ca părinți, că trebuie să facem lecții cu copiii, că era bun la lecția X un filmuleț care să-ți arate cum se scrie litera, cum se leagă de o alta. Părinții cu copii clasa întâi și a doua cred că înțeleg mult mai bine despre ce vorbesc, la celelalte clase mă amăgesc că profesorii au folosit din plin manualele digitale pe care le au. Aveam sau nu nevoie de manuale digitale? Ooo, și ce bune ar fi fost! Să mai zic de ce utile erau în forma unor aplicații pe telefon??

Manuale.edu.ro

Site-ul e destul de cunoscut, găsești aici manualele în vigoare (exceptând pe cele de dinainte de 2011), cu tot cu versiunile digitale. Când Ministerul a decis să introducă manualele EDP-2018 la clasa I și a II-a, erau încă aici disponibile manualele digitale ale celorlalte edituri. Dar… la un moment dat, au dispărut. Nu știu de ce. A decis ministerul să le scoată, să nu mai avem cu ce compara? Editurile au intervenit, din moment ce produsul lor nu mai era pe lista de opțiuni de achiziție? Una peste alta, am fi avut nevoie de ele acum! Dacă s-ar putea, în al 13-lea ceas, să se revină la posibilitatea de a comanda celelalte manuale? Și, mai ales, să se pună repede la loc cele digitale, pe site…

Dar discuția despre manualele digitale este una lungă. Când am citit prima dată, acum niște ani, caietul de sarcini pentru realizarea unui astfel de manual, am considerat de la început că e o prostie. Aplicațiile erau în proporții complet ilogice pentru un astfel de produs. Ceea ce înțelegeau prin „digital“ cei care au scris acea listă era departe, departe de a înțelege realitatea. În discuțiile preliminare cu V., de la Infomedia, care urma să se ocupe de manual, am avut plăcerea de a primi un compliment fantastic, că înțeleg perfect ce e acela manual digital și știu ce să cer, dar ceea ce vreau eu are un cost pe care nimeni nu va accepta să îl plătească, chiar dacă ar fi fost în interesul elevului.

Ministerul a considerat că „manual digital“ înseamnă o proporție 9-6-3 a aplicațiilor, 45 statice, 30 dinamice, 15 interactive. Adică 45 pe care poți da click și se deschide o poză, 30 pe care dai click-play-stop, audio sau video, și 15 tip joc, test, sau orice altceva. Prostia continua, căci manualul, TOT, trebuia să încapă pe un CD, căci de descărcare liberă de pe net nu au auzit. Și dacă voiai să muncești, gratuit, de dragul de a avea un produs utilizabil de către copii, tot nu puteai, că trebuia să „încapi” în 700 MB. Ce făceai? Micșorai pozele, făceai filmulețele la rezoluție mică, nu HD… și tot așa, serie de compromisuri. Aa, și nu aveai voie să pui linkuri pe net, să le recomanzi, de exemplu, copiilor, un muzeu… Toate pentru că lista aceea a fost făcută de oameni nepricepuți.

Manualul digital ar fi trebuit să fie în primul rând interactiv. Cât costă un asemenea soft puteți vedea pe site-urile editurilor de profil din România – Infomedia, Editura Edu, Ascendia, CD-Press, Intuitext, din ce îmi vine acum repede în minte (puteți completa în comentarii dacă ratez pe cineva și merită pomenit).  Dar dacă vrem cu adevărat să avem o soluție viabilă de învățământ digital, atunci raportul prezentat mai sus trebuie inversat. O poză nu înseamnă digital, când o să înțelegem acest lucru?

Ce facem cu manualele anul viitor?

De ceva ani varianta „nu cereți bani părinților“ a fost propagată și mulți au înțeles să nu se implice, că face statul tot. Însă tot la fel de mulți și-au dat seama că de sus nu se va întâmpla nimic și că, dacă vrei să ai parte de ceva diferit pentru copilul tău, nu ai de ales. Învățământul e gratuit pentru elevi, nu pentru părinți, sper că vă mai amintiți! Am început anul cu multe temeri și modul în care urma să lucrez la clasă în condițiile în care am primit clădirea proaspăt renovată și… goală! Nu aveam nici dispensere pentru săpun, nici coșuri de gunoi (două luni am pus gunoiul din clasă în cutiile de la lapte), dar nici imprimantă la dispoziția profesorilor. Așa că am strâns părinții, le-am spus că aduc eu calculator, dar imprimantă… nu am. Soluțiile erau simple:

  • nu folosim nimic printat, căci nu avem unde;
  • le dau seara materialul pentru a doua zi, se descurcă fiecare cum vine cu el printat la școală – cine nu are… puteam pune pe proiector sau se uita la colegul;
  • delegau un responsabil cu printul, care printa pentru toți și se descurcau ei cu contribuțiile;
  • vedeam cum putem lua o imprimantă și printam eu dimineața, la școală, ce aveam nevoie.

Slavă Domnului că a fost ultima, 17 lei/copil, iar cu tonnerul inclus am printat tot semestrul vreo 2700 pagini, cost pe pagină care scade mereu din moment ce o reîncărcăm.

M-am gândit de multe ori cu groază la clasa întâi și la manualele date gratuit ori de câte ori vedeam colegele văitându-se că sunt praf. Toamna trecută am văzut că editurile care aveau anterior manuale pentru clasele I-II au scos pachete promoționale, caietele și manualele la preț special. CD-Press, dacă nu mă înșel, au fost primii. Apoi fiecare s-a chinuit să adapteze caietele pe care le avea pentru manualele tipărite de EDP, dar e un fel de ciorbă reîncălzită.

Acum, în varianta în care vom (mai) lucra online, mi se pare că decizia asupra materialului ce va fi folosit la clasă, mai ales la cei mici, este una foarte importantă, iar dacă are sau nu un manual digital de calitate este esențial. Nu mai e doar care e financiar avantajos, ci dacă suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine. Așadar, vor fi părinții de acord să cumpărăm manuale care au și varianta digitală sau nu? Și nu vorbesc doar de clasa întâi, ci și de a doua, care ar trebui să preia manuale folosite de colegi, în bună parte deja deteriorate de doi ani, căci copiii sunt obișnuiți să scrie pe ele și nici prea mulți profesori care să îi împiedice nu sunt. Și cum să nu facă asta, din moment ce percep manualul ca instrument de învățare și îl folosesc în consecință?

Personal mă gândesc serios să comand deja pachetul manual + caiete de la editurile care par serioase și să decid ce propun părinților. La capitolul „iluzii deșarte“ mai trec una, să ajungă acolo sus cineva care să fie capabil să ia decizii, chiar dacă dureroase, dar în interesul elevului. Sper și că părinții, având acum acces la materiale altfel disponibile doar cu abonament, au realizat care este diferența de valoare între a face învățământ tradițional și a avea acces la resurse adevărate, construite cu scop didactic.

Acea „platformă“ cu lecții pe care Ministerul o tot promite, disponibile gratuit, nu înseamnă să strângi la un loc materiale create de profesori, filmate cu telefonul, ci să creezi, cu oameni capabili, atât din punct de vedere științific și metodic, dar și tehnic (programare), materiale pentru elevi. Și să ții cont și de lucrul diferențiat, de copiii cu CES, care au alte nevoi… Chiar crede cineva că acea platformă se va realiza curând la un standard calitativ acceptabil? Se va face, o vor bifa pe listă, dar alternativele funcționale vor veni tot din mediul privat!

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALLAnul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către manualul digital. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

felicitare fluturasi

Felicitare aniversară cu fluturași

felicitare fluturasiMomentul în care Iris află de aniversarea prietenilor este urmat imediat de un zâmbet lung: facem felicitare! Încercăm să nu ne repetăm, deși o rețetă care a avut succes e greu de abandonat. Deocamdată mai avem dantelă adezivă, așa că încă putem realiza felicitările pe aceeași linie decorativă…

Am folosit cartoane speciale pentru suport. Le-am primit cadou, cu mențiunea „sigur faci tu ceva fain cu ele”. Și mă străduiesc. Pentru partea de sus am lipit hârtie imprimată, cu unul din modelele mele preferate din setul Prin grădină (Daco, HR930), apoi perforatoarele decorative de margine, bandă dublu-adezivă buretată (Daco, BA318), pangligă albastră, fluturi 3D realizați cu perforatorul, flori pentru decor.

Cartonul crem a fost tăiat oblic, decorat cu perforatorul. Banda albastră a fost tăiată în același unghi, pe o parte am pus același model, cu inimioare, pe cealaltă – pentru că am pus greșit modelul, am îndreptat cu trimerul, ondulat. A fost suspendată cu banda buretată, și peste am adăugat dantela.

Trandafirii și fluturii au fost prinși cu pătrățele dubluadezive (Daco, AD001), pentru a sta „în aer”. Normal aș putea tăia din bandă bucățelele mici necesare, dar dacă tot există de-a gata, nu mai reinventez roata.

La fiecare proiect lucrăm împreună. Mie îmi revine cel mai des partea de tăiat/potrivit cu ghilotina, Iris potrivește elementele și vine cu idei, iar eu mă străduiescă să o las să hotărască ea. Și la fiecare exercițiu mai adaugă pe listă… ne-ar trebui și ceva de genul… Deocamdată a mai pus niște modele de perforatoare, hârtie imprimată – și încă n-am depistat o sursă de modele faine și mai mărunțele în ilustrație, pixuri care să scrie cu pastă în relief… buget să avem!

 

Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, al Moldovei și al Ardealului, întâiul ctitor al bisericii metropolitane de la Alba Iulia, 1599

Manual de istorie, clasa a IVa (1)

La începutul lunii am răspuns rugăminții de ajutor a unui prieten care are în această lună o sarcină grea: aceea de a propune un manual pentru clasa a IVa, clasă care, începând cu anul școlar viitor, va avea o nouă programă, bazată pe formarea de competențe, și nu pe obiective, cum s-a lucrat până acum. Această clasă este seria de sacrificiu a noii reforme, clasă care n-a avut niciodată, la 15 septembrie, manuale noi pe bancă. Este seria cadrelor didactice care au răspuns, așa cum au putut, enormei provocări de a se descurca la catedră legate la ochi, și de mâini, și de picioare, care a făcut fișe până târziu în noapte, materiale, și au suplinit lipsa manualelor până la momentul sosirii acestora. Și apoi au continuat să facă același lucru, pentru că manualele erau departe de a fi un instrument de lucru așa cum și l-ar fi dorit.

În dorința de a ajuta, am alcătuit un chestionar online (îl puteți accesa dacă ați predat de curând la clasa a IVa, nu l-am închis) și am rugat toți profesorii de învățământ primar din lista mea de facebook să răspundă la întrebări. Nu au fost puține, în doar 24h, și le mulțumesc tuturor celor care au tăiat din timpul propriu pentru a oferi feedback. Mi-am petrecut dimineața citind, și deocamdată nu sunt „decât” 15 de pagini, mesaje care, cu siguranță, vor fi un duș extrem de rece pentru viitorii autori care le vor primi. Problemele ridicate sunt multe, și personal mi se aprind toate beculețele… în curând mă voi lovi din plin de toate aceste probleme.

Întrebările, cu răspuns deschis, sunt:

  1. Ce manual ați utilizat pentru orele de istorie ultima dată când ați abordat la clasă această disciplină?
  2. Cât de satisfăcut/ă ați fost de acest manual?
  3. Care au fost problemele pe care le-ați întâmpinat în utilizarea materialului din manual?
  4. Care au fost problemele întâmpinate de copii în utilizarea manualului?
  5. Ce ați avea nevoie să includă viitorul manual de istorie în forma tipărită?
  6. Dar în forma digitală?

Și… iată concluzii preliminare de analiză (unele dintre ele cred că se pot aplica tuturor manualelor, nu neapărat de istorie):

Manualul folosit de aproape jumătate dintre cei care au răspuns este cel de la Aramis. Însă, pe o scală de la 1 la 10, gradul de satisfacție dat de manual nu diferă față de celelalte. „Notele” acordate au fost următoarele:

  • Carminis (o mențiune) 6
  • Corvin ( de la Deva) (o mențiune) 10 (combinat cu materialele de la Fundația 2000+)
  • editura Sigma (o mențiune) 1
  • editura Ana (4 mențiuni) 3
  • editura Corint (5 mențiuni) 2.8
  • editura Didactică și Pedagogică (7 mențiuni) 4.28
  • editura Aramis (24 mențiuni) 4.29

Mă abțin de la comentarii, căci, judecând numai manualele cu cel puțin 2 mențiuni, s-a picat, la modul cel mai trist, acest examen. Motivele sunt multe, și, deocamdată, în această prima parte a articolului (intenționez ca, la final, să realizez un raport de cercetare cu toate datele), aș enumera:

  • programa școlară lipsită de logică. Este vorba de cea veche, care își dorea să ofere o viziune globală asupra istoriei. Și asta la 10 ani, când mulți dintre ei nu au nici o viziune locală a mediului în care trăiesc, când gândirea este încă bine ancorată în concret, iar operațiile de abstractizare abia dacă dau semne că există, le cerea să facă paralele între istoria națională și universală, figuri marcante, perioade reprezentative… Partea bună este că programa s-a schimbat. A fost publicată programa nouă de istorie, aprobată prin ordin de ministru nr. 5003 / 02.12.2014. (Acum aș vrea o explicație, :), de ce în octombrie, pe site-ul ministerului, era încă programa veche, și abia acum, de curând, a fost publicată cea nouă? Că doar are un an de când stă în sertar…
    Am căutat, pe net, grupul de lucru implicat realizarea programei (menționat la final): Carmen Tomescu (profesor istorie, gimnaziu), Daniela Beșliu (consilier psihopedagogic), Mirela Popescu (profesor istorie, liceu), Emoke Bukkosi (profesor istorie, gimnaziu), Ciuperceanu Marian (învățător), Laura Elena Căpiță (cercetător), Doru Dumitrescu (inspector general). Am lecturat programa, și, din punctul meu de vedere, e mult, mult mai bine. Cât de bine, vom vedea în anul școlar următor, când o vom testa. Însă cel puțin din punct de vedere al acestui document, lucrurile ar trebui să se îmbunătățească substanțial.
  • conținutul neadecvat vârstei copiilor. Aici reproșurile au fost multe, și le consider justificate. Toate converg spre ideea că istoria este o poveste. Copiii sunt acum la vârsta poveștilor, și astfel înțeleg lucrurile. Iar din manual povestea lipsește cu desăvârșire. Așadar a urmat o muncă titanică din partea profesorilor, să pună în aplicare principiul accesibilității și adaptării la specificul vârstei, și să „traducă” aceste texte pe înțelesul lor. Au fost folosite din plin lecturile istorie – Dumitru Almaș (aș recomanda și Petru Demetru Popescu), și o recomandare din partea mai multor profesori, ca material extrem de util la clasă, (mai ales pentru suportul animat) este cd-ul educațional de la editura Edu, pe tema Istorie. Am răsfoit acum cuprinsul, este realizat pe vechea programă, de aceea sper că, odată cu publicarea celei noi, adaptarea va fi rapidă și, dacă toamna viitoare nu ne va aduce manuale, măcar materialele suport și făcute cu cap să ne ajute.
  • conținut provocator, care să trezească curiozitatea și dorința de a învăța. Dacă facem un sondaj, la orice vârstă, cu întrebarea „îți place istoria?”, veți afla că, cel puțin trei sferturi, spun NU. Pentru că, pentru mulți, istoria a fost și rămâne o înșiruire de date. Și este greșit. Istoria înseamnă fapte, oameni, relații. Datele le găsești oricând, în orice tabel cronologic. Doar că trebuie să știi pe cine cauți. Puși în fața unei cantități impresionante de informație, fără a avea capacitatea de a organiza și structura, fără a deține abilitatea de a lucra cu timpul istoric, copilul este copleșit și renunță.
  • necorelarea conținuturilor cu celelalte discipline. Ioi, și aici doare! Ce am nevoie eu la istorie: de matematică – axa numerelor întregi, cifrele romane, geografie – orientare pe hartă, citirea hărții… Bun, nu se poate. Copilul nu știe. Descurcă-te fără. Atunci ce sens are să pui un tabel cronologic, în prima lecție, din care copilul să nu priceapă nimic?? La ce bun să delimitezi secolele, numerotate cu cifre romane, când acestea nu se fac atât de devreme? Cum ai pretenția ca într-o lună, copilul să-ți arate cele trei Țări române, când el încă n-a învățat despre Carpați? Aștept, cu nerăbdare, să văd noile conținuturi pe această temă!
  • manualul digital este o nouă provocare. Am văzut câteva studii, despre utilizarea la clasă a celor existente. Concluzia – puțini profesori o fac. Însă de ce nu o fac, nu prea răspunde nimeni! Toți sar că nu ai cum, cât timp nu ai cu ce. (Curent electric, de exemplu). Sunt calculatoare, dar nu poți întoarce monitorul spre clasă, și să te aștepți să vadă și să fie atent și cel din ultima bancă. Faci rost de proiector, și te rogi să fie prins în tavan, ca să nu se împiedice nimeni de fire. Și când reușești să apeși toate butoanele, constați că manualul e identic cu cel tipărit, sau ceea ce include e inutilizabil. Am văzut, la CLR, utilizat manualul digital pentru lectura model a textului. Nu știu dacă eu aș face-o, pentru că vocea era stridentă și rece, intonația puțin perceptibilă, lectura prea rapidă pentru nivelul copiilor.
    Revenind la sugestiile de istorie, în manualul digital s-a propus și realizarea unor lecții model – prezentări .ppt, utilizabile. Nu știu în ce măsură timpul îmi va permite, și cum se va intersecta acest lucru cu respectarea drepturilor de autor, dar voi încerca, pe cât posibil, să dau o mână de ajutor la acest capitol, și să pot publica aici pe blog, la rubrica de istorie, astfel de sugestii.

Mă opresc cu analiza de această dată, o cercetare calitativă, aproape un focus-grup virtual este o muncă copleșitoare. În încheiere am să citez câteva colege (îmi pare rău că nu am solicitat în chestionar și numele, pentru a le putea atribui, m-am gândit că fiind anonim profesorii se simt mult mai liberi să vorbească):

Manualul să fie scris pentru copii, nu pentru învățător sau părinte.

Ar fi foarte bine să se ocupe de manualele de la ciclul primar profesorii de la învățământul primar, nu profesorii universitari. Dumnealor să conceapă materiale pentru studenți.

Dacă vreți ca generațiile care vor urma să cunoască istoria acestei țării și importanța unor date istorice trebuie să aveți grijă ce scrieți în acele manuale!

Eu am propus ca autorii de manual să se întoarcă la nivelul de practică pedagogică, și să lucreze la clasă cu manualul pe care îl proiectează. Sunt sigură că nu va mai trebui să le spunem noi ce nu e în regulă…

Engleza la scoala, sau cum am buchisit limba lui Shakespeare

Nu îmi place să trezesc amintiri amare… iar campania propusă de BlogalInitiative, cel puţin în cazul meu, exact asta a făcut. Nu am vrut să-mi amintesc cum nu am învăţat eu limba engleză. Ca mai toţi din generaţia mea, am început franceza într-a cincea, şi engleza într-a şasea. Am început cu un profesor lung şi deşirat, care cred că nu intrase la facultate şi îi aranjase mama un post la catedră, să ne împărtăseaşcă din bruma lui de cunoştinţe de engleză. La final de an, aveam o idee despre salut, ceva noţiuni de citit şi vocabular cât să numeri pe degetele de la o mână. Generala a continuat în acest ritm, cu suplinitori nepricepuţi, lipsiţi de interes. Am ajuns la liceu cu ceea ce am putut aduna. Ai mei ştiau rusă, nu m-au putut ajuta. La liceu a început coşmarul pentru mine, căci am avut o profesoară foarte exigentă, şi în acelaşi timp foarte creativă. Nu eram singura care nu o suporta, şi care acum regretă că nu ne-a forţaţ mai mult. De ce? Pentru că am recuperat enorm, şi sunt sigură că era loc şi de mai bine. Lecţii interactive, mici piese de teatru puse în scenă în faţa clasei, lectură obligatorie în engleză… pentru mine, pentru colegii mei, era atunci prea mult. Dar ne-a suportat patru ani, şi nu a cedat în faţa încăpăţânării noastre. Nu am iubit-o deloc, dar acum o regret.

Am continuat apoi singură în facultate, unde nu am avut de ales. Majoritatea bibliografiei era în engleză, franceză, italiană… cu germana nu am reuşit să mă împrietenesc niciodată, de aceea nu am avut acces la o sursă importantă de informaţie. Am recuperat la capitolul vocabular, la conversaţie mai greu. Nu mă pot opri… căci nu avem de ales. Trăim într-o lume care merge spre o cunoaştere universală a limbii engleze.

Mă uit şi la copiii din ziua de azi. La şcoală, din păcate, nu fac nimic. Ai mei au la catedră o fetişcană depăsită de situaţie, care nu reuşeşte să controleze, să atragă, să se impună în faţa a 20 de copii de ciclul primar. Îmi vine să plâng de ciudă, pentru că văd cumva prăjina mea din clasa a VIa, la fel de depăşit de situaţie. Se poate şi altfel. Noi am început cu softurile educaţionale de la Edu, cu pachetele de engleză. Toamna trecută am prins la târgul de carte lansarea lui Ziggy şi Zaggy, „Adventures in Englishland”, manualul cu cd editat de Shakespeare School. L-am primit cadou de la ilustratorul manualului, Emanuel Pavel, unul dintre preferaţii mei la capitolul ilustraţie pentru copii (şi mulţumită căruia am două mascote atât de frumoase pe site!). Revenind la momentul lansării manualului, am avut parte de o lecţie demonstrativă, cu cele două mascote de pluş, lecţie la care piticii mei au reacţionat neaşteptat de bine. Metoda propusă se pare că este pe gustul lor, şi puteţi să încercaţi metodele distractive de învăţare prin înscriere la un curs de vară la Shakespeare School. Aveţi detalii aici. Copiii de toate vârstele, cât şi părinţii, pot participa la Clubul de conversaţie cu profesori englez, English over a Cup of Tea, unde îşi îmbunătăţesc pronunţia, capătă fluenţa în exprimare şi nu primesc teme pentru acasa.

Dacă sunteţi curioşi în privinţa manualului, puteţi răsfoi câteva pagini aici. Este disponibil în librăriile online: elefant, librarie, Libris, Cărturești.

Voi cum îi ajutaţi pe cei mici?

 

Engleza la gradi

Am descoperit de curand un blog… care mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut ideea, şi, de aceea, vă povestesc un pic despre el. Engleza la Gradi . Se adresează profesorilor de engleză din grădiniţe. Când am citit articolele (e drept că sunt deocamdată puţine, dar sper ca autoarea să aibă timp şi răbdare să adauge mereu ceva nou), mi-am dat seama că pretenţiile mele ca părinte nu sunt exagerate.

Fac o lungă o paranteză aici… apropo de opţionalele "obligatorii", şi de "obligativitatea" părinţilor de a plăti aceste optionale. Să mă corectaţi vă rog dacă greşesc, dar nu sunt jurist de meserie, am citit şi eu, cu logica pe care o am, regulamentele… Cel puţin acolo, pe înţelesul meu, spune că părinţii nu plătesc opţionalele la grădiniţă. Acestea se asigură de către unitatea şcolară şi, în limita fondurilor disponibile, pot contracta în acest sens o firmă de profil. Dar contravaloarea cursurilor se asigură din bugetul grădiniţei. Ajungând la acest buget … el poate fi alcătuit din "donaţii" ale părinţilor, donaţii care coincid ce-i drept cu contravaloarea cursurilor…

Ok, suntem în România, şi asta ne ocupă tot timpul, aproape că ne-am obişnuit să trăim la limita legalului, să facem tot felul de artificii pentru a supravieţui. Dar… de unde exagerată pretenţia ca, dacă tot eşti "donator universal", să nu iei un pic la rost pe cei responsabili de randamentul şi eficacitatea acestor cursuri?! Ok, nu plătesc "legal" acest serviciu, dar dacă mă obligi să aleg un opţional, vreau să ştiu cu ce îşi iroseşte timpul copilul meu.

Să mai spun că nu înţeleg de ce se lucrează cu grupuri de 25-30 de copii? Nu am făcut, şi nu am citit niciodată metodica predării unei limbi străine, şi cu siguranţă nu am văzut astfel de materiale pentru preşcolari, dar nu e oare cam mult…? Asta dacă, bineînţeles, îţi propui ca toţi elevii să atingă la sfârşit obiectivele lecţiei, stabilite iniţial… Căci, ca orice lecţie, are nişte obiective…

Ajung la materialele didactice folosite. Anul trecut am avut parte de o discuţie foarte aprinsă cu directoarea unei astfel de "firme" de opţionale. Am refuzat să înscriu copilul, pentru că ceea ce se petrecea la acel curs mi s-a părut bătaie de joc. (Şi da, din oferta grădiniţei engleza era singura care mă interesa…) În momentul în care am obiectat că nu poţi învăţa animale, fructe, legume, culori, fără să le şi vezi, doar aşa, ca papagalii, în cor… răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: Nu credeam că aveţi pretenţii la astfel de lecţii şi metode moderne!!

Nuu… mie nu mi s-au părut deloc pretenţii… şi urmărind de ceva vreme blogul de care v-am vorbit, m-am tot gândit dacă să scriu acest articol… chiar ne place să pierdem timpul şi banii, complet aiurea? Sau pur şi simplu ne obişnuim să bifăm pe o listă că facem 5 opţionale, deşi regulamentul prevede maxim două pentru nivelul doi de grădiniţă…? După discuţia aprinsă de la începutul anului, lucrurile la opţional s-au mai schimbat un pic. Au mai apărut câteva fişe, a mai putut să povestească acasă ce s-a întâmplat acolo, deci – se poate. Dar păcat că în ţara asta obţii ce ţi se cuvine abia după ce te lupţi… şi ceri…

Sunt curioasă anul acesta ce urmează. Din păcate, suntem "obligaţi" de regulament la cel mult două opţionale. Vom avea aşadar engleză…