Talente… de Năzdrăvani

Prima drumeţie serioasă cu copiii a fost vara trecută. Ne antrenasem suficient şi aveam încredere în forţele noastre. Am pregătit un traseu mai lung, mai mult ca o provocare, să ne testăm limitele. Un circuit în jurul cabanei Muntele Roşu.

La Cheia nu mai urcasem demult, de vreo 15 ani. Fusesem în tabără – cea mai frumoasă tabără pe care mi-o amintesc -, şi coborâsem pe jos de la cabană în Cheia la mânăstire. Nu urcasem atunci pe munte, dar mi-am promis c-o voi face… şi mă bucur că am făcut-o împreună cu copiii mei.

Am ajuns sus la cabană ca leneşii, cu maşina, undeva sâmbătă pe la amiază. Ne-am luat camera – la un alt preţ decât cel specificat pe site (doar de-aia îţi faci site, să se poată "informa" turiştii…). Curăţică şi ok, doar cam piperat preţul pentru ce oferea…

Am ieşit la plimbare. Iniţial am zis că nu urcăm, dar ne-am trezit toată gaşca pe potecă. Hai că urcăm un pic, să vedem peisajul… apoi încă un pic, că nu se vedea bine, şi încă un pic că stânca era simpatică… şi ne-am trezit în drum spre Vârful Muntele Roşu.

Potecile înguste, abia săpate în munte, erau destul de aglomerate la ceas de seară. Mult mai aglomerate decât ne-am aşteptat noi, şi chiar cu motoare… Am rămas cu gura căscată văzând ce pante coborau pe două roţi, când nouă ne-a fost mai apoi frică să nu cădem de pe două picioare. Urmărindu-i cu atenţie pe cei trei "curajoşi", şi evaluând cantitatea de noroi de pe echipamente, nu vreau să mă gândesc de câte ori au căzut. Între ei şi o fată, care recunoştea că nu mai poate… şi nu urma decât o pantă cu grohotiş, pe care noi o urcasem în 4 lăbuţe. Dar noi ne fixasem ca ţintă vârfuleţul stâncos care se vede în zare. O aruncătură de băţ până acolo.

Când am ajuns la baza stâncii deja simţeam că îmi atârnă în spate ceva mai mulţi ani… Efortul se simte, şi vedeam cum creşte distanţa faţă de căpriţa de 6 ani din faţa mea. Însă a doua zi distanţa urma să fie de-a dreptul umilitoare, să vezi copilul – pe care credeai c-o să-l cari în spate – strigându-ţi de undeva de sus să te mişti mai repede…

Am întors capul să evaluăm puţin traseul de a doua zi. Cabana Ciucaş, pe unde urma să ajungem noi, se zărea la două culmi distanţă. Mda, şi valea dintre noi nu părea chiar "deloc" adâncă. Socoteala de-acasă şi cea din târg…

Am privit şi Culmea Gropşoare. Pe Vârful Gropşoare (primul din stânga) voiam să ajungem şi noi, restul traseului, care cobora în Cheia, nu ne interesa. Decât poate dacă aveam pilot automat la maşină, şi cobora muntele teleghidată, să ne aştepte la sosire.

Înserarea se făcea simţită, am scos din rucsaci bluzele cu mânecă lungă şi am început să coborâm. Irisuca era responsabilă cu ordinea, şi s-a chinuit să ne convingă că trebuie să dăm la o parte un brad căzut. S-a convins repede că mai bine renunţăm.

La urcare nu ni se păruse, dar poteca era destul de abruptă. Şi iezii cei mici nu prea voiau să înţeleagă că pe munte nu alergăm, suntem atenţi unde punem picioarele. Până nu au căzut nu ne-au crezut. Apoi am improvizat o balustradă mobilă, să ţinem totuşi copiii pe traseu.

Ne apropiam de cabană, şi-am privit soarele de pe culme. Ne-am gândit că ar fi momentul pentru o poză de grup. O altfel de poză, în care să apară şi fotograful.

Apusul l-am privit de la terasă. Îmi plac culmile rumenite de soare, jumătate umbrite. Ne-am pregătit de culcare, căci a doua zi era una lungă.

Ne-am trezit devreme. La 8 şi jumătate ieşeam din cabană. Prima parte a traseului era uşoară, coborâre prin pădure. Potecă lină, răcoare, miros de cetini şi copii odihniţi. Le-am arătat cam cât aveam de mers, să-i convingem să nu alerge şi să-şi dozeze puterile. Mai mult cred că ne încurajam pe noi, căci ei nu păreau să aibă vreo problemă.

Am ajuns în vale, la pârâu. Apa rece ca gheaţa ne-a redat puterile, ne-am bălăcit în voie, ignorând mirosul puternic de lăsat de oile coborâte la adăpat. Am traversat pârâul şi am început să urcăm pe drumul forestier, ce părea să aibă o pantă de vreo 65-70′. Un tractor urca încet.

Am ajuns la ceea ce era – bine am calculat noi – ultima fântână de pe traseu. Am băut apă precum cămilele, să ne ajungă, şi am umplut toate recipientele disponibile. Şi tot aveam să rămânem fără apă pe final. L-am pomenit şi noi pe profesorul de pe inscripţie, căci o fântână pentru călători e un lucru minunat.

Drumul forestier a fost până la urmă cea mai grea şi plictisitoare parte a traseului. Nu vedeai nimic, decât valea pârâului şi pădurea, iar drumul era numai grohotiş. Sus era chiar şi o alunecare de teren, dar măcar am mai putut admira peisajul. Am văzut vârful pe care tocmai urcasem cu o zi în urmă, şi pe lângă care uma să trecem din nou peste numai câteva ore.

Ne apropiam de Cabana Ciucaş – dezafectată, aşa cum ne informase deja o plăcuţă la plecarea pe traseu. Păcat, mi-ar fi plăcut să rămânem aici, pentru mai multe trasee, peisajul este superb.

În schimb, din iarbă, expediţia noastră a înregistrat un nou călător. O şopârlă care, pentru două ore, s-a instalat la soare pe pălărioara Irisucăi. A fost foarte încântată de noul ei pasager, şi dezamăgită când, după prânz, a constatat că plecase. Se dusese la mama ei, îi era şi ei foame…

Muntele Ciucaş… O stâncă provocatoare, ce parcă ne tot chema spre ea. Ne-am fi dus… dar după hartă era un ocol de 4 ore de la traseul nostru. Ceea ce însemna că ne-ar fi prins noaptea pe munte, şi nici nu aveam apă şi mâncare pentru un traseu atât de lung. Andrei a început să bocească, că el vrea "acolo sus". Am promis că revenim, cu traseu pe Ciucaş, şi am pornit mai departe, urmând ca la primul pâlc de arbori să luăm prânzul..

Am admirat pe drum şi Babele la Sfat. Formaţiunile stâncoase sunt numeroase în Munţii Ciucaş, şi ai nevoie doar de puţină imaginaţie să le "vezi" cum pălăvrăgesc.

În drum spre principalul nostru popas, în care urma să ne uşurăm simtitor rucsacii, am văzut şi faţa românească a muntelui. Cutii de bere, de ţigări, aruncate pe pajişte. Trecând peste faptul că alcoolul şi tutunul nu au nimic de împărţit cu drumeţiile, nesimţirea ar trebui să rămână la poale, şi nu să urce pe creastă. De mici îi învăţăm pe copii să-şi care de pe munte gunoiul, şi să nu-l lase decât în locurile special amenajate. Oare cum poate observa un copil de 3 ani şi jumătate că nu e la locul ei o cutie de bere, iar cel care a lăsat-o acolo… nu?! Ce ţară frumoasă am avea dacă n-ar fi locuită!

La prânz, legume, brânză, ceva conserve. Surpriză, castraveţii nu mai erau toxici, roşiile erau delicioase… cum se spune, foamea e cel mai bun bucătar. Copiii au mâncat pe săturate, apoi am pornit-o la pas, pe creastă, spre Şaua Chiruşca. Pădurea era binevenită, căci soarele începuse să ardă.

Mirosul de cetini era puternic. Brazii înmuguriseră, conurile noi abia înfloreau…

Doar că trebuia să fii atent, poteca era chiar pe creastă, la câţiva centimetri şi două tufişuri de prăpastie. Aşadar drum de creastă înseamnă chiar pe creastă, nu era deloc o glumă.

Am ieşit din pădure şi a urmat un urcuş abrupt, printre tufe de arbuşti înţepători. Vai de cei care nu şi-au pus pantaloni lungi… căci am mers cu mâinile sus, parcă eram prizonieri ai muntelui. Copiii s-au strecurat cu chiu cu vai. Dar de sus, de la indicator, urma păşune. Şi urcuş. Mergeam spre Şaua Gropşoare, apoi spre Culmea Gropşoare, şi punctul final, Vârful Gropşoare. Ne-am odihnit, ne-am scos şosetele la aer să se usuce, şi ne-am masat picioarele. Eram, după calculele noastre, trecuţi un pic de jumătatea traseului.

Am admirat peisajul şi Munţii Bucegi. După mine, ceea ce se vedea în zare era crucea de pe Caraiman. Mda, am nevoie de alt aparat foto…

Ne-am uitat un pic şi la traseul nostru. Uite, se vede drumul forestier şi cabana Ciucaş! Suntem tare mândrii de noi şi pornim voiniceşte mai departe.

Am ajuns într-un final şi pe Vârful Gropşoare. Copiii nu păreau deloc să simtă cele 8 ore de traseu. Sus în vârf urcaseră deja, de pe celălat traseu, câţiva turişti, care ne-au privit cu uimire… aveam doi copii mici, pe care nu-i căram în spate. Şi care păreau mai vioi decât tot restul grupului. I-au întrebat pe unde au urcat; piticii au fost mai mult decât încântaţi să se laude şi să arate cabana Ciucaş, două culmi mai la dreapta. Oamenii au căscat ochii, ne-au cerut din priviri o confirmare, apoi nu mai conteneau cu laudele. Se umflaseră în pene copiii mai ceva ca curcanii… erau atât de mândri de ei!

Am făcut un ultim popas pe Vârful Gropşoare, de unde am privit obosiţi cabana Muntele Roşu. Acolo ne aştepta maşinuţa, să ne ducă acasă. Urma să reluăm coborârea pe lângă vârful Muntele Roşu, prin pădure. Bine că intram la umbră, căci deja apă nu mai aveam. Am trecut repede pe potecile deja cunoscute, şi am ajuns la poale. Când am intrat în linie dreaptă, simţeam că nu mai am putere… mami, ne dai voie să alergăm până la maşină? Şi au sprintat, făcând întrecere, în timp ce eu mă mişcam încet, încet…

Am pornit spre casă foarte mândri de noi. Reuşisem. Şi o vom lua de la capăt, împreună, pe alte poteci.

Recomandă articolul pe contul tău Facebook