Nu sunt băutor de cafea. Acum ceva vreme o spuneam ferm convinsă; anul acesta a devenit parţial adevărată: nu beau zilnic cafea. Lichidul magic, care a sucit minţile a cel puţin jumătate de planetă în urmă cu câteva sute bune de ani, a rămas pentru mine un medicament, bun la nevoie să-ţi economisească scobitorile ce puteau propti pleoapele. În ultimul timp însă, când ştiu că am zi plină, fierb dimineaţa o cană…
Încercam să mă gândesc la amintiri legate de cafea. Cafeaua se dădea la doctor. Cea bună se procura greu, cu pile şi relaţii în port, şi totdeauna făceai impresie bună. Cafeaua bună de băut acasă se lua de la Bucureşti. Veneam cu mama, făceam un ocol de la Unirii, pe jos, când încă nu era metrou la Universitate, şi o luam spre Rosetti, la o alimentară, pe colţ (acum nu mai e, e altceva), unde aveau cafea boabe. Ti-o râşneau pe loc dacă voiai, şi nu puneau nimic în ea. Nu cred că era cine ştie ce, dar măcar era numai cafea. Mirosea foarte plăcut, dar tot nu-mi plăcea drumul ăla, special, pentru cafea.
Nu mi-a plăcut niciodată să fac cafea, şi nici acum nu mă laud că ştiu. Iese ori ceai, ori prea tare, culmea e că eu nu-mi dau seama de ce se plâng cei care o beau. Eu îi pun zahăr şi lapte, aşa îmi place, şi îşi face efectul. Asta contează pentru mine. Când eram mică, şi aveam musafiri, nu făceam eu cafeaua. Cel mult frecam ness-ul. Dar îl frecam, nu glumă, să iasă bine caimacul deasupra. Cafeaua mi-a fost recomandată pe post de medicament, să-mi mai ridice tensiunea. Hmmm… am doi copii pentru asta, la ce bun sa stric cafeaua?! Aşadar, nu îmi place să beau cafea. În schimb îmi place la nebunie să o miros. Nu preparată, ci râşnită. Mai nou am decoperit că îmi place şi să o admir. De fapt, să admir desenele de deasupra. Luna trecută toate plăcerile au fost satisfăcute de invitaţia Anei, de a merge la Coffeol, la Ploieşti. Băutor de cafea nu sunt, dar aveam toate motivele înşirate mai sus, plus, bonus, o companie de milioane. Am savurat din plin excursia, chiar dacă mi-aş fi dorit să am şi eu copiii cu mine; am râs şi am glumit. Nu sunt genul care apucă să stea, mai ales nu în cafenele prin hipermarket. Acolo ajung cu scop clar, lista în mână şi timp limitat.
Impresii aleatorii: personalul are o enormă toleranţă la copii, deşi localul nu e amenajat kid-friendly. Nu cred că ai putea veni liniştit să savurezi o cafea cu copilul în dotare, decât dacă e antrenat să stea afară, la terasă. Sau… cu nasul lipit de vitrina cu prăjituri, de unde, sincer, nici eu nu m-aş fi mişcat!! Mi-a plăcut că mirosea fantastic a cafea, şi am putut să beau cacao. Mi-a plăcut că semăna a cofetărie, aveai de unde alege „meniu” de copil, sucuri naturale, plăjituri apetisante, şi o înghetaţă demenţială! Până nu voi ajunge şi eu să-mi dau seama cum e cu cafeaua, probabil nu voi înţelege cum e cu amestecurile de arome, esenţe, lucruri pe care mintea mea e incapabilă să le priceapă…
Despre Coffeol, despre locaţiile din Braşov şi Ploieşti, găsiţi mai multe detalii la ei pe site. Eu am rămas cu amintirile, şi mă îmbăt dimineaţa cu parfum de cafea. Mi-a fost milă să prepar cafeaua primită cadou, pliculeţul miroase ameţitor (încă!) la mine pe noptieră…
