Despre “Talente”

A fost o idee de-o clipă, într-o zi plictisitoare de toamnă. Mă tot întrebam ce să mai lucrez acasă cu copilul meu, cum să ne mai umplem timpul creativ şi util. Cum să-l conving să se implice… Aşa că, undeva acolo, la capatul tunelului, am zărit luminiţa. Şi se chema… Concurs.

Concurs, dar unde? Şi cu cine? Şi cum să-l fac să fie un joc?!

Pe măsură ce se adunau întrebările, am găsit şi răspunsurile. Ne jucăm… de-a concursul. Cu piticii din gaşcă, de vârsta noastră. (Mulţumesc aici în primul rând Carmenuţei şi Mihaelei, pentru sprijin în definitivarea proiectului.)

Dar, ceea ce m-a scos mereu din sărite la concursurile pentru copii a fost faptul că decideau adulţii cine câştigă. Aşa că, dacă voiam să fie un joc, adulţii nu aveau de căuta, decât ca asistenţi. Am decis ca, după ce se vor speti să realizeze creaţiile, tot piticii să pună şi note. Se pare că e cea mai distractivă parte a concursului. Fi-mea, la 4 ani, este în extaz să facă pe şefa. Ba că acela e strâmb, şi-l depunctează, ba că n-a muncit destul, ba că l-a ajutat mama şi nu avea voie. Criteriile lor sunt… altele, şi muuult mai amuzante. Iar rolul de spectator la acest show este un rol minunat.

Pentru cine nu crede, sa încerce… să vadă cum şi de ce (mai ales) ordonează un copil nişte desene.

Şi am continuat. Mi-am zis că, dacă e o idee bună, cu timpul va fi apreciată şi valorificată la maxim. M-au întrebat mulţi de ce nu dau premii. Pentru că aş strica tot farmecul. Copiii ar participa cu pasiune, şi ar face varză puntajele. Pentru că sunt mici şi ambiţioşi, şi vor să câştige. Iar un premiu i-ar stimula pe această direcţie. Nu adaug că şi părinţilor le-ar fi mult mai greu să stea neutri când există un premiu în joc.
Iar asta nu vreau. Nu vreau ca adulţii să strice jocul şi să se amestece. E greu, după ce te zbaţi şi-i explici să fie corect, să te întrebe disperat… „Dar uite, X a fost ajutat!”.

Mi-am propus câteva lucruri, pe lista „de învăţat”:

Primul, să lucreze cât mai aproape de cerinţe. Dacă scrie că nu poţi face decât doi copaci, nu-l desenezi şi pe-al treilea. Dacă scrie cu creion, nu cu cariocă, te conformezi. Devii mai ordonat, mai atent, cauţi soluţii. Dacă ai o idee care nu se potriveşte, poate găseşti un mod în care s-o adaptezi. Este foarte greu să înveţi să lucrezi „la obiect”, să nu baţi câmpii şi să te pierzi în amănunte nesolicitate.

Asta îmi aminteşte de extemporalele din şcoala… „Ce-ai făcut?” Am scris 5 pagini. „Şi cât ai luat?” 4!
Normal, dacă 5 pagini a bătut câmpii despre aer, şi subiectul era despre apă…

Aşadar, sfat. Pentru orice situaţie. Citeşte de câteva ori cerinţele, şi fii sigur că ai înţeles despre ce este vorba înainte de a-ţi face planul de lucru.

Al doilea, să lucreze la timp. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, şi nu aştepta al doisprezecelea ceas să rezolvi o problemă. Te poţi înşela cu privire la timpul şi rezervele necesare, şi poţi să ratezi termenul.

Al treilea, să evalueze corect. Înainte de a da punctele, stabilim criteriile. Nu-l influenţez, dar vreau să argumenteze. Dacă el are un motiv corect pentru care lucrarea x e mai bună decât lucrarea y, atunci înseamnă că a gândit. Nu a aruncat punctele la întâmplare.

Al patrulea, să fie cinstit. Nu ne furăm căciula singuri copiind lucrările, şi nici nu trişăm. Lucrezi singur, şi ceea ce iese… se acceptă.

Al cincilea, şi poate cel mai important, să înveţe să piardă. La o competitie este important să participi, şi să faci tot ce poţi să câştigi. Dar, câştigătorul este unul singur, şi numai pierzând cu demnitate îţi creşti şansele de a fi învingător mai târziu. Cred că este cel mai important aspect, să înveţi că nu poţi fi întotdeauna primul.

Cu blogul… e altă poveste. Nevoia de comunicare. Porneşte de la jocul de-a concursul şi se opreşte la lumea copilăriei. Cu jocuri, jucării, cărţi, excursii. Lucruri care ne fac viaţa mai frumoasă. Şi prin intermediul cărora să strângem legăturile dintre pitici.

Dar mai multe despre noi poţi afla… de-aici… şi de-aici…