Talente de Năzdrăvani

Superstiţiile merg ceva de genul: când e marţi, spun că nu e şi 13, când e marţi 13, mă gândesc că nu e totuşi vineri 13. Şi când e vineri 13, mă gândesc că e de import. Aşa că încerc să nu mă gândesc la nimic. Dar… azi e marţi şi doar atât.

M-am trezit dimineaţă la 5, chiaună de somn, nu din cauza ceasului, ci din cauza unei afirmaţii: cuşca lui Mali e deschisă; cred că e prin bucătărie… Deschid ochii şi înţepenesc, balconul e deschis. Dacă a ieşit în balcon, a căzut de la etaj. Atunci mi-a trecut prin minte prima dată "azi e marţi". Mă duc optimistă spre bucătărie, îmi spun să gândesc pozitiv. Mă şterg un pic la ochi, gândindu-mă să ciulesc un pic urechile, poate aud ceva. Dar când mă uit jos, doi ochişori rotunzi ca două mărgele îmi transmit… şi ce dacă e marţi. Uite că m-ai găsit. Am luat-o cu grijă, am închis cuşca, şi mi-am spus că mai am totuşi o oră şi mai bine de somn. Şi ce dacă e marţi, nu e şi 13…

După ritualurile clasice, de pregătit şi dus copiii la şcoală, mă aşez la pc, pusă pe treabă. Se cam strânseseră termenele, azi trebuia să fie o zi de muncă pe brânci, dacă tot mi-am rezervat luxul de a lucra de-acasă. Dar laptopul meu afişează că e "marţi", placa wifi nu porneşte, netul nu merge, adio acces la fisierele de lucru. Îmi zic că rezolv cu "bătrâna", dar când să încep să scanez, minunata multifuncţională se trezeşte că nu-i merg cartuşele. Încerc să o înduplec, eu am nevoie de scanner, nu de print, le scot, le mut, le sterg, le pun la loc, dar apăs în zadar butonul de reset. "Cartuşe necunoscute" şi trebuie să mă dau bătută. Am încercat şi varianta dură, ca la tv-urile cu lămpi, dacă vă mai amintiţi, când doi pumni zdraveni rezolvau problema. N-a mers.

Se face prânz, iar copii, iar soluţii. Din fericire primesc o gură de oxigen, ba chiar pare că o să prind doi iepuri dintr-un foc. Odată rezolvam cu scannerul, şi în plus era şi lângă o locaţie unde trebuia să ajung zilele acestea. Minunat!!! Îmi spun că marţi s-a terminat, fixez totul pentru 4.30, sar în metrou… (unde totul a fost ok)… şi… ies la Gara de Nord. N-am apucat să mă dumiresc prea bine cât e de întuneric afară, deşi teoretic era devreme, că m-am trezit brusc în mijlocul unei ploi torenţiale. Predau cele vreo 300 de coli care erau programate la scanat, primesc în schimb o jumătate de umbrelă, căci nu trecuse întreagă de primele rafale de ploaie. Trag aer în piept (şi câteva picături) şi îmi spun că de la gară până dincolo de Piaţa Matache e o aruncătură de băţ. Şi doar nu o ploua…

Dar e marţi. Toarnă din ce în ce mai rău, plouă în rafale, şi şoferii sunt grăbiţi. Canalizările nu fac faţă, privesc cu groază Calea Griviţei pe care trebuie să o traversez… nivelul apei creşte ameninţător, la fel şi valurile făcute de maşini. Asta e o nimica toată, căci la picioare sunt deja udă leoarcă. Dar când trec cu viteză, îmi dau seama că încă am părţi uscate pe care vreau să le apăr. Şoferii nu se uită la pietoni, că doar ce-or căuta şi ameţiţii ăştia pe trotuare pe un potop ca ăsta?? Ajung la Piaţă şi îmi dau seama că mai am jumătate de staţie şi mai bine. Adidaşii sunt plini, dar apa e caldă. În schimb blugii sunt uzi aproape până sus, începe să bată vântul şi îngheţ… totuşi, putea fi mai rău! Dacă nu aveam jumătatea de umbrelă?! Ajung, trecând ca Ana lui Manole peste râuri şi pâraie apărute instant, din curţi şi rigole; câteva scurgeri pluviale aruncă apa un metru în sus de la trotuar, de parcă ar fi gheizere. Ajung. Îmi dau seama că e inutil să mă mai gândesc la "prima impresie", văd produsele, aleg, fac rezervarea… şi îmi spun în gând că data viitoare o să arăt ca fata din reclamă, cu "coafura rezistă", ca să compensez şi mutra plouată de azi.

Ajung parcă mai repede înapoi la gară… stickul cu scanări e gata. Parcă şi metroul zboară spre casă. Copiii erau satisfăcuţi, au văzut ce e o ploaie torenţială "adevărată".

Eu constat cu uimire că laptopul merge, scannerul la fel…

A apus soarele! Nu mai e marţi…

Fac un duş fierbinte şi trec la treabă. Trebuie să şterg marţea din calendar…