Am toată admiraţia pentru femeia de la volan. În primul rând pentru că acceptă, încă de la înscrierea la şcoala de soferi, adevărul că poate va fi una dintre "femeile" de la volan. Adică luată peste picior, clacxonată doar pentru că nu e tunsă scurt, cu spectatori când încearcă să facă o parcare. Le admir pe cele cu talent, care conduc mult mai bine decât bărbaţii, şi pe toate, pentru că conduc mult mai sigur decât ei. Pentru cele mai multe dintre şoferiţe, drumul este distanţa dintre A şi B, care trebuie parcursă, şi nu spaţiul în care să testezi limitele maşinii sau nervii celorlalţi şoferi.
E drept că uneori ai nevoie de mult mai mult spaţiu şi răbdare pentru a efectua o manevră. Dar femeile au exersat cu urechea acului. În fond, important e să treacă aţa, chiar dacă trebuie să o răsuceşti de mai multe ori. Trusa auto a unei femei la volan ar trebui să conţină o rolă de adeziv cu aplicare rapidă, pentru toţi cei care se aşează în dreapta sau în spate şi se cred neadaptaţi în acel mediu. Iar rola de adeziv să fie personalizată cu textul "nu deranjaţi şofeul în timpul mersului". Cred că ar putea fi nişte cadouri foarte inspirante pentru prieteni. Şi eu aş da una din toată inima. Nu mi-aş lua, pentru că din fericire la mine în maşină există suficientă înţelegere, cum că şofeul nu trebuie stresat. E drept că uneori îi mai sare piciorul pe o frână imaginară…
Acum ţin să menţionz că nu sunt blondă. Şi că ceea ce voi povesti în continuare nu cred că este depăşit decât de câteva şoferiţe pe care le-am văzut la ştiri. (Mă bucur că n-am ajuns acolo!) Să-mi amintesc, a fost, în Bucureşti, o maşină roşie, parcată sfidând legile fizicii, peste o alta… Apoi, săptămâna aceasta, o şoferiţă la Timişoara, care, uitând să tragă frâna de mâna, a vrut apoi să oprească masina în pantă cu propria-i forţă. Dar trebuie să primească premiul pentru reacţie rapidă. E bine că nu s-a gândit să o prindă de ţeava de eşapament…
Acum să revin la mine. Pentru că am comis-o. Rău de tot. Şi recunosc că mi-au trebuit două zile de gândire să-mi dau seama şi cum am reuşit performanţa. Una din concluzii a fost că, totuşi, în România nu se fură ca-n codru. Şi că poate de la Ţepeş încoace n-a mai lasat cineva o pungă cu bani pe strada şi s-o găsească tot acolo.
Dar să revin la poveste, căci vorba multă, sărăcia omului…
… duminică dimineaţă mă pregătesc să plec la munte să-mi iau copilul din tabără. Patru ani jumătate, a plecat singurică, dar i-am promis că merg eu s-o iau. După ce toată săptămâna avusesem un nod în gât, şi nu m-am gândit decât la ea şi la ziua de duminică, iată că a sosit şi momentul cel mare. Nu puteam să plec cu maşina mea, aşa că am plecat cu unchiuleţul. A venit, a parcat lângă a mea, am mutat la el scăunelele auto pentru copii, am aranjat bagajele, şi când eram gata, îmi sună telefonul. Irisuca mâncase, îşi făcuse bagajele, şi mă suna să vadă unde sunt. M-am luat cu vorba… şi… fără să-mi dau sema, mă sui în maşină… iar şoferul pleacă. Timp de 3 ore a fost o zi minunată.
Până m-a sunat tati. Pe el îl sunase poliţia la uşă…Domnul…? Da. Ştiţi… maşina dumneavoastră a fost spartă. O vecină ne-a sunat, că este în parcare cu uşile deschise.
Coboară tati la maşină. Uşile de pe stânga, larg deschise amândouă. Nu lipsea nimic. Le-a închis, şi s-a minunat. S-au minunat şi ceilalţi, normal. Întâi că e perfect întreagă. Apoi, de neuronul nevestei… încă e inexplicabil şi pentru mine cum am putut nici să nu închid măcar uşile. E drept că a uitat şi el odată geamul şoferului complet lăsat jos o noapte întreagă, dar artistul familiei era încă nedescoperit…. Să mai uiţi maşina descuiată se întâmplă. Dar larg deschisă…
Acum despic firul în 4, in 12… probabil pentru că ambele uşi au fost deschise, nu a trecut nimănui prin cap că nu e acolo şi stăpânul. Iar pentru o imagine corectă, vecinul de pe stânga nu era acasa, si locul era liber.
Acum e târziu. Dar e genul de experienţă prin care nu-ţi doreşti să mai treci. Magna cum laudae mi l-am acordat singură. Se dă doar în cazuri excepţionale, şi cred că e unul dintre ele…
Nu mă uit de fel la ştiri, la tv. Mi se par prezentate mult prea "comercial", adoptând apocalipticul drept criteriu de expunere. Plus că vor mereu să te pălească parcă după ceafă cu câte vreo creştere. Şi normal, nu e a nivelului de trai…
Prefer ştirile scrise. Dacă realitatea e prea dură, laşi scrool-ul mai încet, mai respiri un pic, nu înghiţi totul de-odată.
Dar zilele trecute una dintre ştiri mi-a plăcut. Scoasă din contextul crizei, era ceva ce aşteptam demult. Capitala va fi obligată să se spele şi să-şi cureţe murdăria animalelor. Aaa, şi nu să se spele bucureştenii în general, sau cei care circulă prin mijloacele de transport în mod special. Ci Capitala, cu ai ei locuitori, să-şi spele trotuarele.
Toată lumea se vaită, că e praf, că iarna zăpada e neagră, că e oraşul poluat… ei… dar când vine vorba de făcut ceva concret, toată lumea se codeşte. E drept că sărăceşti din câteva găleţi de apă, aşa cum declara indignată o tanti la ştiri, găleţi care oricum se scurg într-o lună picătură cu picătură, căci s-a cam uzat garnitura de la baterie. Dar cum să le dai de la tine, de bună voie, tot pentru tine?! De-a dreptul strigător la cer. Şi zăpada deranjează pe toată lumea, dar orăşenii de la bloc, cei care sunt de generaţii bucureşteni, nu ar pune nici morţi mâna pe lopată. Cum dar să iasă ei la spălat trotuarul vara?
Sunt sigură că, dacă apa este scumpă, şi comoditatea se plăteşte. Criza a adus mulţi oameni la disperare, şi pentru câţiva bănuţi vor aduce şi apa de-acasă. Ceva mai mulţi, normal…
Dar mai mult decât aceasta, mi-a mers la inimă cea privind animalele de companie. În sfârşit, vecinul de oriunde, iubitor de animale, şi care le scoate ţanţoş dimineaţa la plimbare, va fi obligat să umble cu punguţa după el şi să adune rahatul animalului. Îmi pierdusem orice speranţă, chiar mă gândeam că mai repede vor învăţa câinii să strângă singuri decât străpânii lor să se aplece. N-am înţeles de ce, că doar turnuleţul cel moale nu e cu nimic diferit faţă de cel din casă, doar trebuie adunat şi pus la gunoi… Arată la fel, deci nu poate fi problema că nu este recunoscut.
Primăria ar trebui să deschidă un site. "Urcă aici filmuleţul cu vecinul şi patrupedul prins în flagrant. Demonstrează că nu s-a aplecat, şi a trecut indiferent mai departe, şi primeşti la adresa de înscriere comisionul din amenda aplicată." Pentru asta mi-ar trebui un obiectiv trăznet, şi aş rezolva problema de la balcon, cu toţi cei care nu au bunul simţ să meargă 5 metri în plus de la scara blocului…
Dar poate în sfârşit voi putea ieşi la plimbare si să nu mai stau cu un ochi pe jos şi unul pe sus. Şi nici să nu mai stresez copiii la fiecare pas, Ai grijă în ce calci!
Mă chinui de câteva zile să mulţumesc, aşa cum pot eu, edililor locali, că în sfârşit vor măcar să facă ceva pentru revenirea bunului simţ pe făgaş normal. Căci democraţia nu înseamnă să faci ce vrei, ci că ea se întinde până acolo unde întâlneşte "democraţia" altei persoane. Şi totuşi, bomboana de pe tortul acestui subiect mi-a oferit-o una dintre vecinele de la parter.
În faţa blocului avem un spaţiu verde, destul de generos, cum şi-ar dori să aibă multe blocuri din capitală. Primăria a pus gazon, l-a curăţat. În primăvară administraţia a văruit pomii, arătau minunat! Vecinii de la etaj, probabil ceva urangutani care nu au descoperit la ce foloseşte ghena de lângă lift, au decorat gazonul cu tot felul de sticle, hârtii, iar copacii arată precum pomii de crăciun, decoraţi cu cârpe multicolore, ba chiar şi lenjerie intimă. Pe lângă acestea, mucurile de tigară găsite pe pervaz, ba chiar în casă dacă laşi fereastra deschisă, par o nimica toată. Fumează omul la geam, la ce să rişte să scape scrumiera? Aruncă mucul, doar e biodegradabil…
Dar… dacă afară e cald, şi vântul adie plăcut, de ce să nu legi o sfoară între doi copaci şi să întinzi repede la uscat orice, dar care s-ar usca de două ori mai greu în casă? Şi primul copac de pe stânga are urmele unei astfel de legături solide. Vorba aceea, n-avem nimic de ascuns. Două cearceafuri, trei cămăşi, o pereche de gogoşari… acum nu erau toate pe culme, dar ne delectăm la fiecare întoarcere acasă cu ce mai spală vrednicele noastre vecine de la parter. Deh, ghinionul nostru, stăm la etaj…
În seara asta am avut o misiune grea. Copiii obişnuiesc să ciulească urechile la ştiri. Eu le-am pus demult eticheta de "emisiuni dăunătoare sănătăţii", şi, aşa cum încerc să evit e-urile de pe etichete, cam în acelaşi ritm opresc tv-ul.
Însă nu mi-a prea ieşit. Dar cum panica tva-ului, care arată o ţară în prag de război cu un inamic invizibil, numit Impozit, a fost acoperită de panica apelor, copiii au început să pună întrebări. Ce e aia matcă. Adică ce au apele cu albinele. Nimic, normal.
Am început să explicăm cum e cu apa… şi am făcut în baie o bălăceală minunată. Întâi am luat un burete. Pământul. Plouă, plouă, plouă, şi burete se umple, apoi apa începe să curgă… la vale… Aici am pus un "cut" ca la filmări, şi, dintr-o ofertă depăsită de supermarket, cu tva-ul cel vechi, am improvizat o albie de râu. Am dat drumul încet la robinet… uite aşa curge de fel... dar când plouă, şi nu se mai opreşte, apa care nu mai intră în burete vine peste râu. Şi am dat robinetul mai tare. Aici a sărit apa noastră din mica matcă de hârtie, ne-a făcuit ciuciulete, şi-am stropit şi toţi peretii… ne-am inundat la cote mici.
Au alergat încântaţi în casă… Ai văzut câtă apă a sărit?
Din păcate, ei nu pot încă înţelege ce înseamnă cu adevărat dezastrul. Nu înţeleg ce înseamnă cu adevărat să nu ai casă, să nu ai unde dormi, să pierzi într-o clipă tot. Şi atunci să începi să apreciezi. Să ştii că nu-i o tragedie că nu mai ai la micul dejun cerealele preferate, sau că îţi lipseşte din colecţie nu ştiu ce maşinută. M-am gândit să le cer să ia o gentută, şi în 5 minute să pună în ea ceva din casă. Iar la restul să se gândească că le vor pierde. Dar… ei nu ştiu ce înseamnă totdeauna. Şi nici să o iei de la capăt.
Apoi mi-am dat seama că e mirajul coplăriei… oare chiar n-am ce face decât să-l spulber?! Mda, e timpul să merg la culcare…
Azi sunt terminată. Recunosc că sunt depăşită, şi încercările mele disperate de a dilata timpul nu mi-au reuşit… dar am reuşit totuşi să zâmbesc. De ce? Pentru că uneori un simplu link, un siplu cuvânt de bine îţi mai dă putere. Şi atât azi. Pun bateriile la încărcat şi revin…
O zi tristă… pentru toţi copiii, mai mari şi mai mici. Corabia lui Ismail şi-a ridicat Toate pânzele sus şi a plecat către o lume mai bună.
Îndrăgit de toate generaţiile, marele actor lasă în urmă o tristeţe imensă. A ştiut întotdeauna. printr-un farmec deosebit, să-şi apropie publicul. Am revăzut de curând, cu nostalgie, serialul Toate pânzele sus. L-am privit împreună cu copii, şi… ghici… tocmai Ismail este actorul lor preferat din serial. Şi mâncarea preferată? Borşul de perişoare, gătit cu muuult leuştean…
Jean Constantin nu ne-a părăsit. El va rămâne mereu alături de noi, în inimile şi amintirea noastră. Îţi mulţumim, dragă Ismail, pentru zâmbetele pe care ni le-ai dăruit!
Deşi e an de criză, şi moralul populaţiei României se prăbuşeşte ameţitor în această perioadă, nu putem totuşi să uităm de ziua copiilor. Şi, cu buget redus, tot trebuie să-i facem să se simtă centrul lumii noastre, aşa cum şi sunt de fapt.
N-am avut încă timp să vedem ce anume vom face de 1 iunie. Anul trecut am lipsit de la grădi, şi ne-am petrecut ziua împreună, la teatru. Dar anul acesta vor merge la gradi, până la prânz, şi vom vedea apoi ce facem. O păsărică mi-a ciripit cum că primăria sector 3 ar mai avea ceva fonduri, şi organizează "ceva" în parcul IOR. Încă fac săpături după detalii.
În schimb am dibuit un târg al jucăriilor din lemn.
Pe 29 si 30 mai, se desfăşoară editia a III-a a târgului Jucăriilor din Lemn! Noi jucarii educationale aşteaptă copiii să le testeze şi să îşi exerseze abilităţile de constructori sau designeri.
Însoţiţi de părinti sau bunici, copiii sunt aşteptaţi în zilele de 29 şi 30 mai, între orele 10:00 şi 18:00, în sala "Ploieşti" a hotelului JW Marriott, din Calea 13 Septembrie, Nr. 90, din Bucureşti.
Nu stiu de ce, dar Anda Călugăreanu mi s-a parut întotdeauna cea mai fermecatoare actriţă pe scena Teatrului Ion Creangă. Iar acum, urmărind o emisiune la TV (ceea ce fac rar, căci în ultimul timp trebuie să te ţină inima şi nervii ca să rămâi pe orbită), am prins un fragment din înregistrarea de mai jos. Mă bucur că am putut s-o ascult în întregime.
Genial mod de a privi lumea prin ochii unui copil. Şi, de multe ori, când eşti mic, nu ai probleme mici…
Azi noapte în Bucureşti a fost furtună. Şi, cum iarna nu ne miră grămezile mari de zăpadă murdară, iar la ruperile de nori este deja "normal" să nu facă faţă sistemul de canalizare, la fel, după o furtună serioasă, copacii căzuţi fac parte din peisaj.
N-am stat să-i număr pe toţi din drumul spre grădi… am poposit doar în faţa blocului. Mi-am explicat imediat cele 4-5 alarme care au pornit simultan undeva pe la vreo 11 noaptea, şi vuietul inexplicabil care le precedase. Şi totuşi, masinile au avut noroc, s-au ales doar cu câteva zgârieturi. La fel si cei care folosesc linia de troleu sub care erau parcate, dacă copacul era un pic mai înalt, ar fi aşteptat în zadar în staţie.
Dar… copacul a căzut în cel mai mare loc de joacă în zonă. Zilnic aici se strâng în medie 30 de copii… Prioritari vor fi probabil arborii căzuţi peste căile de acces. Dar sper că nu le vor provoca imaginaţia copiilor, căci sunt sigură că ei vor găsi moduri interesante de a integra copacul în joaca lor.
Şi… dacă acela era un copac verde, al doilea pe raza noastră era uscat. Noroc că avem cabluri de calitate…
Normal… am dat fuga în parcare. Încep să mă bucur că nu am maşina parcată la umbră… şi am răsuflat uşurată. De data aceasta, e ok.
Cred ca e cea mai dureroasa afirmaţie pe care o poate citi un părinte. Şi cred că nu există o muscă suficient de mare să se aşeze pe căciula unui părinte care se simte vinovat… Şi totuşi toţi o recunoaştem. Avem o problemă… o mare problemă. Nu ştim să ne petrecem timpul împreună cu copilul nostru. Este ceea ce am observat în ultimele luni în care am discutat cu mulţi părinţi despre programul de lucru oferit la Talente de Năzdrăvani. Şi poate că începem să ne trezim şi să ne dăm seama că trebuie să avem mai multă grijă de generaţia de mâine.
Săptămâna trecută, Fundaţia Romtelecom pentru români şi Fundaţia Telefonul Copilului a lansat, la Clubul Ţăranului, în incinta Muzeului Ţăranului Român, campania Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei.Campania îşi propune să tragă un semnal de alarmă asupra lipsei de comunicare dintre părinţi şi copii şi să ofere soluţii simple pentru îmbunătăţirea acestei interacţiuni. Au fost prezentate cu această ocazie şi rezultatele studiului Gallup, cu concluzii ce ar trebui să ne îngrijoreze. Oare chiar nu avem pentru copilul nostru mai mult de o oră pe săptămână? Chiar suntem în stare, ca părinţi, de atât de puţin? Nu trebuie să fii expert să înţelegi rezultatele studiului, şi, dacă nu ai timp acum, fă-ţi, şi studiază-l cu atenţie. Şi nu te uita la ceas după ce ai văzut numărul de slide-uri ale prezentării, fiecare merită studiat.
Cred că primul pas o reprezintă recunoaşterea faptului că avem o problemă. Apoi, ia-ţi agenda şi taie… toate întâlnirile de la 6 seara, şi scrie "Role în parc", sau "Jucării de nisip"… vineri lasă-ţi laptopul la servici, şi îngroapă-l sub maldărul de dosare pe care tocmai voiai să le pui în portbagaj. Sună-ţi copilul şi întreabă-l, ce-ar vrea să faceţi în weekend? Să luaţi ceaiul cu prietenul lui imaginar? Să cutreieraţi munţii de mână? Sau să pictaţi?
Şi, dacă ţi-am dat suficiente motive… poţi începe simplu, de aici.
Ne jucam...
de-a concursul.
Cele mai apreciate articole ale saptamanii