Talente... de Năzdrăvani » Aventurile lui Naz si Ani

Acuarele si Tempera

Ani — Thu, 08 Jul 2010 21:01:15 +0000

Stufoasa şi Subţirica erau cele două mătuşi ale lui Ani.

Stufoasa avea cel mai bogat pămătuf dintre toate pensulele. Era cea mai potrivită dacă voiai să pictezi un decor, sau trebuia să acoperi cu vopsea o suprafaţă foarte mare. Pămătuful ei reuşea să adune multă culoare, şi s-o întindă apoi cu uşurinţă pe hârtie.

Subţirica era slabă, iar pămătuful ei era, aşa cum îi spune şi numele, subţirel. Dar era cel mai potrivit dacă trebuia să realizezi un contur, să tragi o linie subţire sau să pictezi nişte ochişori.

Se pare că mai demult câţiva copii le-au cam smotocit, le-au apăsat până la cotor, şi nu le-au ajutat nicidecum să danseze graţios pe hârtie. De atunci celor două nu le mai plăcea joaca.

Ani avea o misiune dificilă: să le explice că de data aceasta copiii vor fi atenţi şi nu le vor răni. Şi, ca să le îmbuneze, le-a adus cadou o cutie nouă de acuarele şi câteva tubuleţe speciale de tempera.

Subţirica adoră tubuleţele de tempera. Fie că erau la cutiuţă, fie într-un tub clasic, putea să întindă frumos culoarea. Cu acuarelele nu se împăca defel, căci nu reuşea niciodată să ducă destulă apă cât să înmoaie culoarea din rozetă. Cu tempera trasa linii frumoase şi strălucitoare.

Stufoasa se împăca bine cu tempera, deşi i se păreau cam cleioase pentru ea. Adăuga ceva mai multă apă pe şevalet şi îşi pregătea culoarea. Ei îi plăceau mult mai mult acuarelele…

Cu puţină diplomaţie, Ani a reuşit să le convingă pe cele două mătuşi temătoare să iasă din sertar. Andrei, Dănuţ şi Sabina le aşteptau nerăbdători. Cele trei pensulici veniseră şi ele pe măsuţa de lucru. Ani făcu prezentările, deschise cutia de acuarele şi se [citeşte mai departe]

Parada Cariocilor

Ani — Thu, 06 May 2010 02:53:03 +0000

Dacă i-ar întreba pe copii ce şi-ar dori să folosească la activitate, Naz ar primi cu siguranţă un singur răspuns: să desenez cu Carioci! Între Creioane Colorate şi Pensule, copiii ar alege întotdeauna Cariocile.

Ani le-a chemat pe măsuţa de lucru. Erau atât de fericite că le-a venit şi lor rândul, că nu-şi mai încăpeau în capace de fericire. S-au grăbit să-i aştepte pe copii frumos înşirate pe măsuţe. Cu siguranţă nu vor avea probleme să le folosească, ele sunt întotdeauna dornice de joacă, iar copiii le adoră. Ar fi minunat dacă nu le-ar mai lăsa fără capace, se usucă bietele de ele, si suferă enorm când Naz încearcă să le repare… mai ales că de cele mai multe ori nu reuşeşte şi devin nefolositoare.

– Vezi Naz, asta nu înţeleg eu, spuse Ani… de ce nu pot fi mai grijulii cu lucrurile la care ţin?!

– Sunt copii, Ani, şi ei cred că întotdeauna poţi face o „magie” şi repari ceea ce ai stricat. Cu timpul vor creşte, şi vor deveni mai grijulii. Hai să vedem ce fac fetele, dacă au venit şi cele cu ştampiluţă, şi cele cu vârd dublu.

Cine? întrebă nedumerită Ani…

Cum, nu le ştii? Noile cutiuţe cu carioci… Le avem pe cele cu ştampile decorative, şi pe cele cu vârf dublu… unul subţire, pentru contururi, şi unul mai gros, pentru colorat. Toate s-au pregătit, şi sunt foarte curioase ce idei au astăzi copiii şi cum le vor aşterne pe hârtie.

Naz, dar să nu uităm să le spunem copiilor… să nu le apese prea tare. Pot rupe hârtia, sau pot strica vârful… iar la cele cu vârf subţire, dacă îl [citeşte mai departe]

Supararea lui Griulet

Ani — Mon, 12 Apr 2010 21:01:51 +0000

Se auzeau păsărelele cântând prin fereastra întredeschisă, iar Naz savura câteva raze de soare pe raftul de sus al Dulăpiorului cu rechizite. Era atâta linişte, încât Naz auzi, de undeva, dintr-un sertar, câteva oftaturi şi scâncete.

Şi-a lăsat limonada şi a coborât, să vadă ce se întâmplă.

Suspinele se auzeau din sertarul cu creioane de grafit, unde Griuleţ stătea singurel într-un colţ, aşteptând-o pe Doamna Ascuţitoare. Dacă nu ştiaţi, Griuleţ este creionul lui Dănuţ, folosit mai ales la trasat semne grafice.

Naz s-a apropiat, încercând să-şi dea seama de ce e Griuleţ atât de trist.

- Cum să nu fiu trist, Naz… nu reuşesc şi pace să-i explic lui Dănuţ că sunt prietenul lui, şi vreau să-l ajut. Liniuţele lui sunt strâmbe, cerculeţele deformate, pentru că nu mă ascultă deloc. E grăbit şi neatent.

- Dar ce nu înţelege Dănuţ?

- …că eu nu pot trage linii drepte cu mânuţa lui, dacă el mă chinuie. Trebuie să stau şi eu comod… sprijinit pe degetul mijlociu, ţinut aproape de vârf cu degetul mare şi cel arătător, şi ar fi de-a dreptul minunat dacă m-ar lăsa să mă sprijin cu mjlocul de mânuţa lui!

În schimb, el mâ strânge tare de picioare, mă ţine vertical şi mă dor şalele… sau mă apasă cu trei degeţele peste inelar… dar inelarul nu poate să mă sprijine.

După fiecare oră de scriere, în loc să profit de vremea frumoasă de afară, să ies un pic la joacă, stau în sertar, să mă odihnesc… şi o astept pe Doamna Ascuţitoare să-mi mai facă un pic de vârf.

- Dragul meu Griuleţ… am auzit şi creioanele colorate plângându-se. Dar credeam că din graba de a schimba culorile, Dănuţ nu mai este atent la poziţia degeţelelor.

Trebuie să-i explicăm. Îi va fi şi lui mai uşor, iar tu te [citeşte mai departe]

Pasta sau cerneala…

Ani — Sat, 06 Mar 2010 23:00:38 +0000

Cioc-cioc!

Naz şi Ani băteau încet la uşa noilor locatari. Pix şi Stilou erau prieteni, de când au locuit împreună în acelaşi penar. Acum împart un sertăraş în dulapul cu rechizite. Pix nu era acasă, iar prietenii noştri l-au găsit pe Stilou, aranjând conştiincos colţul lui de sertar. Ani privea cu atenţie… Pe perete, un raft cu peniţe de schimb. Hmm, câte are, probabil copiii îl apasă prea tare şi trebuie să le schimbe des!

Stilou le-a urat bun venit. Şi urmărea cu interes privirile lui Ani. - Acolo sunt rezervele de cerneală, spuse el când văzu că Ani privea nedumerită o cutie din care ieşeau câteva tubuleţe ciudate. Eu sunt altfel decât fratele meu mai mare. El are un rezervor reîncărcabil, direct din călimară. Eu prefer rezervele de unică folosinţă. Copiii mă reîncarcă mult mai uşor, şi nu se mai murdăresc aşa rău pe mânuţe.

Dar luaţi loc! Ce gazdă nepoliticoasă sunt… Şi îi pofti pe cei doi să se aşeze pe o cutie cu margini aurite, ce semăna a penar. Era primul lui ambalaj, catifelat, cu centură de siguranţă, cu care a plecat din fabrică.

Naz îşi drese un pic vocea, şi îl întrebă pe Stilou cu ce gânduri prin dulapul cu rechizite. - Copiii au crescut. E timpul să înveţe să scrie. Aşa că am venit… e drept, cu multe bagaje. M-am înarmat cu răbdare şi cu multe peniţe. Ştiu că le vor strica, dar aşa se întâmplă mereu. - Dar… n-ai venit singur! Spuse Ani.

- Da, am veni cu prietenul meu Pix. Uneori copiii îl plac mai mult. Dar el e mai mult o jucărie. Eu prefer să-mi fie ajutor… în caz că rămân fără cerneală, să-mi ţină locul până rezolv problema… - Ce bine! Să înţeleg că [citeşte mai departe]

Avem oaspeti!

Ani — Sat, 20 Feb 2010 07:30:28 +0000

Un nou episod din seria "Aventuri in dulapul cu rechizite": Naz ?i Ani sunt gazde primitoare pentru noi [citeşte mai departe]

Se-apropie Craciunul

Ani — Mon, 14 Dec 2009 21:47:50 +0000

Naz si Ani se pregatesc pentru Craciun. Activitatea este in [citeşte mai departe]

In prag de iarna

Ani — Tue, 01 Dec 2009 10:01:01 +0000

Naz şi Ani îşi petreceau dimineaţa împreună, pe pervazul ferestrei. Priveau curtea goală, unde acum câteva săptămâni răsunau, vesele, glasuri de copii. - Uite, Naz, ce trist pare totul! O pală rece de vânt mai zburătăceşte câteva frunze zgribulite. Şi e aşa pustiu…

Naz răsfoia calendarul, şi rupea ultima pagină de toamă, 30 noiembrie. - Ani, nu mai fii tristă! Uite, s-a terminat toamna, tocmai am rupt ultima pagină din calendar! De astăzi începe iarna. - Şi? Ce va fi aşa special? - Zăpadă, săniuş, derdeluş, bătaie cu bulgări, veselia va umple iarăşi curtea noastră!

Dar un ciocănit uşor în geamul ferestrei i-a întrerupt. Fulguleţ, vestitorul iernii, îi saluta pe cei doi prieteni. - Heei, ce sunt feţele astea triste? Gata, am sosit, de-acum dăm startul la distracţie! Începe Decembrie, cu alaiul lui de sărbători! - Bine ai venit, Fulguleţ! Spuseră în cor cei doi prieteni.

- Vaaai, dar nu pot să cred, nu aţi decorat pentru iarnă? Unde sunt fulgii de nea? Hmmm… nu i-aţi făcut încă? Repede, înainte să treacă Zâna iarnă pe la voi pe la fereastră, chemaţi copiii, scoateţi foile albe şi forfecuţele, şi să ne apucăm de treabă. Nu se poate să o întâmpinaţi aşa! - Dar ce vrei să pregăteşti? Întrebă nedumerită Ani.

- Fulgi de nea din hârtie. Îi decupăm şi-i lipim repede pe fereastră. Aşa se va simţi binevenită.

Luăm o hârtie albă, de forma unui pătrat, şi o împaturim ca pe un şervetel. Mai îndoim apoi încă o dată, ţinând cu mâna stângă de colţul din mijloc, şi potrivind muchiile cu mâna dreaptă. Apoi, cu foarfeca, decupăm diverse forme pe muchii… şi… despăturim… Uite, tocmai mi-am făcut portretul! Spuse râzând Fulguleţ.

Gata prieteni, trebuie să vă părăsesc. Trebuie să vestesc tuturor sosirea Crăiesei. Spor la treabă!

Şi Fulguleţ se desprinse [citeşte mai departe]

Familia lui Lipici

Ani — Mon, 23 Nov 2009 12:42:33 +0000

Se apropie sărbătorile de iarnă, iar copiii vor fi foarte ocupaţi cu cele mai diverse activităţi: felicitări pentru cei dragi, ornamente pentru brad, un desen pentru Moş Crăciun, de pus în plicul cu scrisoarea (să vadă şi Moşul cât de cuminţi sunt ei, şi că merită măcar unul din multele cadouri cerute). Dintre toate sertarele, cel în care locuieşte familia lui Lipici este cel mai solicitat. Chiar şi desenul, dacă vrei să-l faci deosebit, să adaugi o stelută, sau ceva sclipitor, trebuie să întrebi care este sertarul cu pricina. Lipici este foarte mândru din această cauză, iar Naz şi Ani l-au însoţit acasă să-i cunoască familia. Înainte de a intra, au tras puţin cu ochiul la ce se întâmpla înăuntru, iar Lipici începu să vorbească despre fiecare.

- Uite, Naz, în dreapta, moţăind pe cartea roşie, este bunicul Lipici. Cu el lipeau la grădiniţă copiii acum mulţi-mulţi ani. Se simte cam părăsit bietul bunic, noroc că îşi mai amintesc de el părinţii lor. Nu prea înţeleg de ce spuneau ei că bunicul era „delicios”, acum e mai mult morăcănos… Cel care îi ţine de urât lui Bunicu’ este tata, Prenandez. Din păcate, pe el nu l-au plăcut niciodată copiii, este foarte lipicios, le rămăne pe degeţele, şi se întinde ca o gumă de mestecat când trebuie să lipească ceva. Îl mai folosesc din când în când părinţii, când trebuie să lipească talpa vreunui papucel de casă.

- Şi la fereastră cine este? Întrebă Ani. - Bunica Aracet. Are o pălăriuţă nouă, cu aplicator, şi este foarte mândră de ea. I-am făcut-o eu cadou. Copiii o folosesc cu mare plăcere, este încă cea mai bună dintre noi la colajele mai dificile! Frunze, ghinde – bunica ştie imediat cum să le lipească!

Iar lângă ea este mama. Este tare la modă, şi copiii sunt topiţi [citeşte mai departe]

Cu Lipici si Forfecuta

Ani — Thu, 19 Nov 2009 22:00:50 +0000

Afară este frig, este jumătatea lui noiembrie. Naz şi Ani stăteau pe măsuţa de lângă dulapul cu rechizite şi priveau cum copacul din faţa ferestrei îşi pierdea ultimele frunze. Îi aşteptau pe Lipici şi Forfecuţă, erau ceva probleme legate de proba în curs, colajul din hârtie creponată. Dar iată-i că se apropie.

- Ce s-a întâmplat Ani? Hârtie Creponată Roz a trecut pe la noi, un pic cam tristă, că nu se descurcă copiii…

- Da, din nefericire sunt cam neîndemânatici. Pentru proba aceasta i-am rugat pe părinţi să-i ajute puţin. Ei sunt prea mici şi nu se descurcă cu Forfecuţă, care nu reuşeşte şi pace să-şi găsească locul în mânuţele lor. Nu ştiu de ce, le alunecă, le scapă, taie strâmb, şi o banală tăietură dreaptă le dă cumplite dureri de cap.

- Ah Ani, să-ţi explic, zise Forfecuţă. În primul rând, fiecare copil ar trebui să aibă o forfecuţă cu inele pe măsura degetelelor lui. Dacă inelele sunt prea mari, îi va aluneca din mânuţă. Apoi, trebuie să o ţină corect.

- Şi cum îi învăţăm asta, spuse Lipici?

- Ne jucăm puţin înainte, interveni şi Naz. Începem cu cântecelul acela despre degeţele. Îl mai ştiţi?

Degetul mare pleacă la plimbare, Arătătorul aduce bastonul, [citeşte mai departe]

Podiumul de premiere (episodul 5)

Ani — Fri, 13 Nov 2009 06:41:01 +0000

Cei doi prieteni, Naz şi Ani, stăteau de vorbă pe raftul de sus, de la fereastră. Era o zi caldă de toamnă, iar ei savurau liniştiţi o limonadă.

– Trebuie sa recunosc, Ani, a fost un concurs palpitant! Ce mâini dibace au prietenii noştri! Proba de plastilină cred că a fost cea mai frumoasă de până acum, şi sper să mai fie multe aşa! – Într-adevăr… sunt eu din familia acuarelelor, dar batoanele de plastilină merită toată lauda! S-au descurcat excelent, iar copiii au fost încântaţi. Ar trebui să le mai propunem concursuri de modelaj!

– Oo, avem timp suficient! Deocamdată le-am propus altceva, ce n-au mai folosit până acum. Le-am scos din cutie pe Carioci. Erau atât de fericite că le-a venit şi lor rândul, că nu-şi mai încăpeau în capace de fericire. Au şi plecat, să-i aştepte pe copii înşirate pe măsuţe. Sunt sigur că nu vor avea probleme să le folosească, ele sunt întotdeauna dornice de joacă, iar copiii le îndrăgesc. Ar fi perfect dacă nu le-ar mai lăsa fără capace, se usucă bietele de ele, si suferă enorm când încercăm să le reparăm… mai ales că de cele mai multe ori nu reuşim şi devin nefolositoare. – Vezi Naz, asta nu înţeleg eu… de ce nu pot fi mai grijulii cu lucrurile la care ţin?! Sunt copii Ani, şi ei cred că întotdeauna poţi face o „magie” şi repari ceea ce ai stricat. Cu timpul vor creşte, şi vor deveni mai grijulii.

– Naz, dar ştii ceva de rezultatele votului? S-a decis câştigătorul concursului? – Cred că voturile copiilor sunt acum la Domnul Calculator. Adună de zor punctajele! Eu abia aştept să ne apucăm [citeşte mai departe]