Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.
Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)
La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…
Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.
Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…
"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]
Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.
La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],
spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.
Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.
După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.
La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.
Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.
După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.
În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.
Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.
În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.
Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.
Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."
Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…
Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").
Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.
De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.
Critici de arta