Atelierul Nazdravanilor: 4 febr., ora 11:00
Proba săptămânii:
Decupaj: pinguini si foci
|
 Printre multele muzee care există în Bucureşti, dar cărora vizitatorii le trec pragul foarte rar, este şi muzeul CFR din Calea Griviţei. Recunosc, ca bucureştean de vreo 14 ani, că ştiu de ceva vreme de existenţa lui… şi am reuşit să-l vizităm la a doua tentativă. Prima dată ne-am dus tocmai în zilele în care muzeul este închis, şi copiii au fost dezamăgiţi. Mda, cine s-a gândit că, pe lângă ziua de luni, când toate muzeele sunt închise, acesta e închis şi marţi!?
Am revenit, la orele 10 trecute fix. Am luat prin surprindere întreg personalul: vizitatori fix la deschidere… mai că nu auzeam aşa, în surdină, pe Flo, din "Cars"… clienţi! vin clienţi! Preţul… mic de tot. 3 lei adulţii, 1 leu copiii. În schimb taxa de fotografiere este 12 lei.
Muzeul este mic, dar fain. Foarte multe machete, tipuri de vagoane, şi, spre deliciul copiilor, o dioramă funcţională cu macheta gării Predeal. Plus un trenuleţ electric, controlat cu telecomandă, ce putea merge înainte şi înapoi. Hmmm… le-a deschis pofta de trenuleţe, parcă văd că iar scot setul cu Thomas, şi întind şinele prin toată casa…
Ce ne-a mai plăcut foarte mult a fost macheta unei maşinării imense, pentru săpat tuneluri. Andrei a mai poposit la diverse maşinării de telegraf, la telefoanele de epocă… şi a descoperit şi colţul dedicat inginerului favorit, Anghel Saligny. Am examinat machetele, am văzut pe unde luau fochiştii cărbunii şi cum îi aruncau în cuptor. Am văzut şi vagoane pentru animale mici, pe care recunosc că nu le-am văzut niciodată în realitate. Şi, ceva la care nu ne-am aşteptat, macheta staţiei de metrou Eroilor, cu părţile "invizibile" călătorilor.
Nu aveţi nevoie de mai mult de o oră pentru a vizita cele patru săli ale muzeului. Şi, dacă aţi pierdut trenul… sau cel aşteptat are întârziere, intraţi în muzeu. Sau programaţi o vizită. Merită.
PS. Iată ce am găsit despre muzeu:
MUZEUL CAILOR FERATE
Prezentare generala
Orice asezare, indiferent unde s-ar afla, se distinge intr-un fel sau altul prin originalitate, fiecare avand un trecut propriu.
Amintirile trecutului capata personalitate din punct de vedere cultural si istoric prin intermediul caselor memoriale sau al muzeelor. In aceste lacasuri sunt pastrate mereu vii in ochii si constiinta oamenilor evenimente semnificative din viata si activitatea unor personalitati care au influentat cursul istoriei.
Indiferent de specificul unui muzeu, acesta promoveaza insesi ideile de cultura si civilizatie.
Capitala Romaniei are un intreg ansamblu muzeistic, de renume atat in tara, cat si in strainatate. Un loc aparte il ocupa Muzeul Cailor Ferate. Aici gasim o particica din inima si sufletul oricarui ceferist.
De aceea, pentru a intelege mai profund unele aspecte legate de activitatea Muzeului CFR vom face o succinta trecere in revista a istoriei si exponatelor sale.
In anul 1924 a aparut ideea infiintarii unui muzeu al cailor ferate, fapt pentru care au fost salvate de la dezmembrare sau de la distrugere mai multe locomotive si vagoane vechi, pana atunci ratacite prin diferite depouri, asteptandu-si momentul cand vor fi trimise la "fier vechi". Atunci a scapat de la casare legendara locomotiva Calugareni, una dintre primele locomotive care au circulat pe linia de cale ferata Bucuresti Filaret–Giurgiu.
Ca o solutie de moment s-a recurs la gararea pe liniile din parcul Stadionului Giulesti a intregului material rulant salvat. Practic, aici s-a format nucleul Muzeului Ceferistilor, care s-a inaugurat la 10 iunie 1939, cu ocazia aniversarii a 70 de ani de la deschiderea liniei Bucuresti Filaret–Giurgiu, in cadrul serbarilor "Ceferiadei". Toate celelelalte exponate au fost etalate in conditii improvizate, intr-o sala de 45 m lungime din cadrul arenelor aceluiasi stadion.
In primavara anului 1953 a fost amenajat – in actuala cladire din Calea Grivitei 193 B – Muzeul Tehnic al Cailor Ferate, a carui deschidere a avut loc cu ocazia sarbatoririi centenarului liniei Bucuresti Filaret–Giurgiu, in anul 1969.
Colectiile au fost completate si imbogatite treptat, de-a lungul timpului, cu documente originale, cu machete migalos executate, fotografii de epoca, uniforme, ceasuri si multe altele.
Din ordinul conducerii Ministerului Transporturilor s-au fisat si inregistrat in actele contabilitatii Centrului de Perfectionare o multime de exponate originale reprezentand vagoane, pluguri si locomotive cu aburi. Acestea sunt in custodia Muzeului CFR si sunt pastrate in incinta unor depouri din tara. De exemplu, locomotivele cu aburi de la Muzeul de Locomotive de la Depoul Sibiu, in majoritate covarsitoare, sunt proprietatea Muzeului CFR din Bucuresti.
In prezent se fac eforturi pentru a reexpune in curtea muzeului locomotiva cu aburi de cale ingusta 763.106, care actualmente este depozitata in conditii precare.
Putem enumera cateva locomotive cu aburi care fac parte din patrimoniul national:
• locomotiva cu abur 046 CALUGARENI, de la Depoul Bucuresti Calatori;
• locomotiva cu abur 1467, de la Depoul Sibiu;
• locomotiva Diesel Electrica 241-242, de la Depoul Dej-Triaj.
Alaturi de acestea, in incinta Muzeului Cailor Ferate sunt exponate care fac parte, de asemenea, din patrimoniul national:
• firmanul sultanului Abdul Medjid din 1857;
• masa de cabinet, cu placa de marmura, ce a apartinut inginerului Anghel Saligny;
• pulverizatorul Gheorghe Cosmovici;
• injectorul de pacura Theodor Dragu;
• certificat de activitate al inginerului I.V. Cantacuzino emis de Caile Ferate Elvetiene.
Practic, in muzeu se afla materializata o adevarata istorie fragmentara a cailor ferate, pe care oricand este bine sa o rememoram.
 In salile muzeului exponatele sunt prezentate publicului larg in mai multe moduri.
Sala principala adaposteste machete de locomotive cu abur, lucrate artistic, printre care la loc de frunte se afla renumita Pacific.
Tot aici este o enorma diorama care infatiseaza, prin exponatele sale, evolutia vagoanelor si a locomotivelor de-a lungul timpului. In mijlocul acesteia incanta privirea o superba garnitura a unui tren de epoca, alcatuita dintr-o locomotiva cu abur 231, plus doua vagoane de marfa, unul acoperit si altul descoperit. Garnitura are o lungime de 9 m, locomotiva fiind de 5 m, cu tot cu tender.
Descoperim, apoi, placi (unicate) ce au fost montate pe vechile locomotive cu abur: Maffei, Hanomag, Resita si altele.
Macheta functionala, demonstrativa, pe care circula minitrenulete intr-un decor interesant, este un punct de mare atractie pentru copii.
In sala mijlocie exista machete de vagoane de marfa si de calatori care reproduc pana la cele mai mici detalii modelele adevarate. Tot acolo exista o masa a impiegatului de miscare din secolul al XIX-lea, dotata cu toata aparatura specifica. De asemenea, avem expuse: o centrala de ceasuri Siemens-Halsche, vechi unelte de lucru la calea ferata, precum si un drapel care a apartinut societatii sindicale a mecanicilor de locomotiva din Cluj din anul 1927. Acesta face parte din patrimoniul national.
Sala din mijloc mai gazduieste o bicicleta mecanica (drezina) care circula pe calea ferata intre cele doua razboaie mondiale.
Un interesant tunel desparte salile intre ele. Un hol de trecere adaposteste felinare cu gaz originale. Ca o curiozitate, tot aici putem admira un minifelinar care functiona cu ulei de rapita, folosit de catre insotitorul de tren.
In ultima sala sunt exponate de mare valoare istorica ce ar face cinste oricarui muzeu al lumii. Dintre acestea, putem mentiona:
• biroul original al inginerului Anghel Saligny (masa de lucu, calimara argintata, ochelari, tablouri, covor, trusa tehnica si o masa din marmura cu vechea harta a tarii), donat de familia sa – patrimoniu national;
• teleimprimator rapid Hughes (30 de cuvinte/min., fara decodificarea mesajului, cu un design unic – clape de pian);
• firmanul sultanului Abdul Medjid (1857) – de concesionare a liniei de cale ferata Cernavoda–Constanta;
• dosarul de rascumparare a liniei in 1862 de catre Statul Roman;
• teleimprimator Siemens cu taste metalice;
• sabie – tinuta de gala – CFR;
• medalii de o valoare deosebita;
• uniforme, sepci, ceasuri din toata Europa;
• cutia de unsoare Gheorghe Cosmovici – o mare inovatie care facilita functionarea locomotivei cu abur cu posibilitatea schimbarii uleiului la trei ani;
• piese originale de la vechile locomotive cu abur.
Toate aceste exponate sunt adevarate marturii ale perioadei de inceput a cailor ferate. Fiecare are o semnificatie anume, distingandu-se prin mesajul istoric pe care il reprezinta.
Muzeul CFR ocupa un loc aparte in peisajul cultural al Capitalei. Aici fiecare lucrator al Cailor Ferate se regaseste sufleteste, rememorand cu piosenie trecutul si munca inaintasilor.
Fiecare dintre noi, vizitand un muzeu, poate deveni, dupa cum scria marele Octavian Goga, un "drumet statornic al lumii vesnic neschimbate".
Muzeul CFR isi asteapta cu drag oaspetii.
Muzeograf Camil Gheorghe Pavel
Text preluat de pe: http://www.cfr.ro/jf/romana/2000_6/muzeu.htm
VN:F [1.9.13_1145] Rating: 4.3/5 (4 votes cast)
Anul acesta am plecat la mare… nici nu cred că puteam lipsi, copiii făceau lista de bagaje de prin aprilie-mai, nu mai zic de proiecte de jocuri, unde, cum, cu cine… marea lor dezamăgire a fost că nu ne-am putut sincroniza cu vecinii de anul trecut, nu a fost zi să nu întrebe dacă Bobo şi Răzvan sigur nu vin…
Încep să mă simt ca acasă. Ca acasă – dar la mare. De atâţia ani, ne ştim din vedere vecinii. Iar de când copiii se ţin pe propriile picioare şi nimeresc singuri cortul, parcă eşti mult mai relaxat în concediu. Cu Andrei la un an a fost… criminal, nu ştia să meargă, şi băga absolut orice în gură. Dar acum… e fain. Parcă devenim şi din ce în ce mai organizaţi, şi totul devine mai uşor… (Am văzut şi pătuţ pliant pe plajă. Şi cât de relaxaţi erau părinţii!!)
Anul acesta am început excursia devreme. Adică, ne-am sculat la 4, cu gândul că la 5 plecăm. Am reuşit la 6 să ieşim din parcare. Deja ne făceam probleme că nu prindem spectacolul de la 11 la delfinariu la Constanţa, am mai stat şi la staţia de taxare de la Feteşti, căci tocmai scumpiseră taxa cu 1 leu şi dacă nu aveai mărunt… era jale, că nici ei nu prea aveau să dea rest… Oricum am ajuns repede, şi ne-am relaxat în parcul delfinariului. Am vizitat şi expoziţa de rechini… iar după spectacol ne-am dus la acvariu. Ei, la acvariu deja copiii erau nervoşi, când facem odată baie?. Norocul nostru că le era somn, şi până am ajuns la destinaţie au dormit.
Parcăm. Valuri. Soare de după-amiază. Mami, noi ne ducem până la apa! Ok, dau indicaţii clare, nu se baga nimeni decât cu picioarele în apă. Nu de alta, dar erau îmbrăcaţi, căci trebuiau întâi făcute săpături arheologice după cremele de plajă. În cinci minute… doi copii uzi până la gât. A venit un val mare… şi ne-a dărâmat! Curat adevărat, ce să spun! Şi pe amândoi odată. M-am enervat, i-am dezbrăcat, şi i-am băgat sub umbrelă. Ei, şi acum ieşiţi dacă vreţi să vă usture pielea! Au bodogănit ei o perioadă, apoi au trecut la nisip. Şi apoi la masă… şi în final am găsit cremele  .
Anul acesta n-am avut probleme. Nu tu frică de apă, nu plecat să nu-i mai vedem, au fost chiar exemplari. Ba chiar şi dimineaţa nu ne mai trezeau, se dezbrăcau de pijamale şi se jucau cuminţi. Cu masa de prânz m-au albit. Andrei – care tot sejurul nu a mâncat decât ciorbă de pui a la grec şi cartofi prăjiţi (cu ameninţari mai înghiţea printre suspine o fripturică), iar Iris – care nu voia nici o ciorba, pe motiv că porţia e prea mare, şi voia doar piure cu ceva. E drept că ceva-ul era de la o pulpa mare de pui, la un ditai cârnatul, dar am descoperit avantajul autoservirii… ce îti alegi, aia mănânci. Am avut surpriza să comandăm, şi nu voiam de-asta… Tot pentru prima dată a mâncat fi-mea de bună-voie hamsii. Motivul? Peştii ăştia se uită la mine, cred că trebuie să-i mănânc! Dar numai pe-ăştia care se uită! Normal, am aşezat toate hamsiile ca la teatru… cu faţa la ea.
Seara şi dimineaţa mâncau fără să respire. Iar la somn picau ca muştele. Nici la terasă nu se sfiau, după ce făceau plinul, dormeau pe scaune. Iar noi… am avut timp şi de noi. Spre final ne-au sosit şi prietenii… şi seara era o plăcere să stai. Ceea ce am prins anul acesta, pentru prima dată, a fost răsăritul de lună plină, din mare. Depăşeşte cu mult în mister răsăritul de soare. Într-una din seri… au fost exerciţii cu trasoare. Un spectacol de-a dreptul minunat.
Am prins şi răsăritul, o singură zi, când nu au fost nori. În rest, din cauza căldurii, marea era acoperită cu o pătură groasă de ceaţă. Iar dimineaţa… răsărea soarele, dar nu şi pentru noi.
Catarg fumegând
Anul acesta, ca niciodată, m-am sculat mereu să văd răsăritul. Ultimele zile, chiar am dormit afără, pe sezlong, şi deschideam ochii de la mijirea zorilor. Dar… nu am avut noroc. Poate la anul.
VN:F [1.9.13_1145] Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
De multe ori ai nevoie de timp să te gândeşti la vacanţă… şi să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Anul acesta am fost ambiţioasă, dar nu mi-a ieşit. Am vrut să ajungem la Omu, în schimb nu am calculat bine traseele. Nu am ţinut cont nici de pasul mic al copiilor, nici că nu mai sunt tânără şi 20kg în rucsac înseamnă ceva. Cert e că nu ne-am încadrat în timp aşa cum ne-am propus, mai bine zis am cam cedat fizic. Morala: data viitoare nu mai punem traseu de 10 ore, cinci sunt suficiente.
Să încep… am plecat pe la prânz, în toiul caniculei. Venisem seara de la mare, şi aerul încins din capitală ne-a încurajat să refacem bagajele. Aşa că dimineaţa am dat prin piaţa, am făcut repede ceva de mâncare, am mutat sacii de dormit din bagajele de mare în rucsacii de munte, am pus deasupra harta Bucegilor, am legat bocancii şi duşi am fost.
Prima seară am dormit la cort, în Sinaia, la Izvorul Rece. Curăţel, în curs de amenajare, taxa decentă: 20 ron cortul mic, de 2 persoane, 30 ron cortul mai mare. Al nostru era de 5, eram 6…  . Budele – curăţele spre curate, aveau apă caldă seara între 9-11 şi dimineaţa între 8-10. Terasa n-am vizitat-o, aşa că nu ştiu preţuri. În camping, mulţi câini. I-am tolerat… căci mă gândeam că, dacă vine ursul, măcar are cine lătra. Erau 100m până la pădure, gardul de incintă nu părea să sperie vreun urs, dar nici nu părea atacat, aşa că am dormit liniştiţi.
A doua zi dimineaţă am pus totul în maşină şi am urcat la cota 1400. De aici urma să luăm rucsacul în spate, fiecare dintre noi, şi să începem să urcăm. Traseu: bandă roşie, spre cabana Vârful cu Dor. Acum ceva ani am urcat la cota 2000 pe jos, fix pe sub telecabină. Acum am aflat că traseul este chiar fain, şi nu o ia pe-acolo. Ba chiar era marcat pentru biciclete… deşi… nu m-aş da cu bicla pe-acolo, mie uneori îmi era frică şi pe propriile-mi picioare. Dar cu bocanci şi musai pantaloni lungi, scapi întreg.
Peisajul este superb. Şi ne-a furat cu totul, că într-o poieniţă am uitat de marcaje şi ne-am luat după potecă. Eu în coada plutonului, deşirat pe 300m (că doar ursul nu trebuia să ne înghită pe toţi odată, trebuia să ne şi caute…), am fost aşadar prima pe traseul cel bun. Vodafone-ul are acoperire, aşa că i-am întors pe toţi din drum, m-am ales cu o pauză mult mai lungă decât de obicei. Şi am uitat că sunt singură în pădure, stau jos, ronţăi un măr şi fac câteva poze… Apoi fac pe lupul moralist cu copiii… niciodată nu te abaţi de la cărare, şi cauţi mereu marcajul.
Ultima parte a traseului urcă pe drumul forestier. Abrupt, bolovănos, destul de greu de urcat. Dar am răzbit. Am privit apoi cum coboară un L200… maşina asta m-a impresionat mereu. Ar fi perfectă pentru mine, deşi alţii se îndoiesc că mi-ar ajunge spaţiul de bagaje. . Nu ştiu dacă e aceeaşi maşină, dar 2 zile cât am bântuit pe platou am văzut-o peste tot.
Furaţi de peisaj, am greşit drumul. Adică… noi voiam să ajungem la cabana Vârful cu Dor, şi ne-am trezit la Mioriţa… la cota 2000. Ne-am prins apoi că era acelaşi marcaj, şi că noi trebuia să urmăm săgeata spre Padina. Asta e, "reconfigurarea traseului", noi trebuia să ajungem până seara la Peştera. Dar până una alta, era prânzul. La Mioriţa nu mai fusesem de 8 ani, de când am plecat cu clasa mea în excursie. Cabana era în renovare, schimbau acoperişul. Restaurantul – pustiu. Ne era prea lene să urcăm să mâncăm sus la cotă, aşa că am rămas. Preţurile – cam ca la mare, un pic peste chiar. Iar pentru mămăliga mea cu brânză de burduf, chiar prea piperat pentru un boţ cât era la porţie. Nu pot să zic că ne-am simţit nemaipomenit, dar ne era foame rău şi ciorbele au prins bine.
Am pornit apoi iar la drum… poze de la cota 2000 aveam, iar când am vrut să mai facem, ne-am dat seama că eram pe muntele Furnica, unde fotografiatul este interzis din cauza obiectivelor militare de acolo. Am trecut mai departe, chiar nu aveam chef de vreo dispută cu soldatul de pază, şi ne-am pregătit să coborâm spre Piatra Arsă. Ei… o "plăcere" coborârea de pe muntele Furnica, erau extrem de încurajatori ţăruşii înfipţi pentru prevenirea avalanşelor. Dar încet, cu răbdare şi muuultă atenţie, am coborât. Drumul urma lin şi şerpuit, printr-un soare arzător. Dar adia un vânticel rece, şi mersul era o plăcere. Pentru copii era cam plictisitor, aşa că ne-au servit câteva mofturi la tavă, că nu mai merg mai departe. Ha! păi să aleagă ei, noi mergem. Ne-au ajuns din urmă. Şi de-aici Andrei nu s-a mai plâns. Doar Iris a cedat la finalul celei de-a doua zi.
Ne apropiem de Piatra Arsă, decidem să nu ne oprim. Drumul prin pădurile de conifere pitice ne mai oferă din când în când o palmă de umbră, şi ne mai revenim. Bine că veneam de la mare, căci altfel ne făceam frigărui pe platou. Acum 10 ani cabana nu era gata… acum au făcut şi o pistă de alergări.
Dar tot am trecut de pe bandă roşie pe bandă albastră şi ne-am văzut de drum spre Peştera. Puţină ciocolată, biscuiţi, am reîncărcat bateriile şi am schimbat peisajul. Pe partea "cealaltă" a muntelui nu fusesem încă, iar valea Ialomiţei nu avea să ne dezamăgească. Doar că traseul ni s-a părut înfiorător de lung… şi nici foarte uşor.
Ieşim din pădure într-o pajişte… ce pare mai degrabă rezultatul unui incendiu. Marcajele sunt proaspete (am uitat să spun, marcajele au fost refăcute, o plăcere să mergi!), şi ne orientăm uşor prin iarba înaltă. Pe potecă, urme de oi… şi… eu aş zice că de câini ciobăneşti. Alţii nu sunt de acord, susţin că e labă de urs. Şi pornim mai rapid la pas.
Urmează apoi încă o coborâre prin pădure, pe o potecă uşoară, dar abruptă. Suntem terminaţi, dar profităm de frumuseţea pădurii.
Ba chiar am avut o surpriză plăcută, am găsit o ciupercă… două de fapt. Deşi o ştiu că e otrăvitoare, era prima dată când o vedeam.
La Peştera, surpriză… locuri nu erau decât la hotel. Unde oricum săreau prea mult peste bugetul nostru, şi nici măcar sauna şi masajul incluse nu ne-ar fi convins să ne luăm o cameră. Nici nu aveam noi "faţă de hotel", parcarea era plină cu Audi, BMW, şi alte mărci asemănătoare. Noi aveam rucsaci cu izoprene. Am sunat la Padina, full peste tot. La călugări la pensiune, nimic liber. Dar am decis să plecăm la Padina, era imposibil să nu găsim un loc ferit să punem un izopren. Am mai dormit noi în Apuseni în fânul de deasupra grajdului… În Padina era şi punct Salvamont, era imposibil să ne lase afară.
Pe drum spre Padina, dă norocul peste noi. Mulţumim domnului profesor, coordonatorul taberei, pentru bunăvoinţă (de fapt i s-a făcut 100% milă de noi). Şi am făcut dreapta, am lăsat rucsacii la rulotă. Aveam lanterne, saci, mai erau şi 3 paturi, suficiente. Apă – din Ialomiţa, rece şi bună… aşa cum mi-aş dori să curgă la robinet. (E drept că mi-au amortit dinţii la combinaţia apa+pastă de dinţi mentolată). Am mâncat… cu o rapiditate de necrezut. Pate- Bucegi, normal, peşte, legume, biscuiţi, ciocolată, apoi am dus repede gunoiul la tomberonul de la hotel (las’ că ei aveau ziduri să se ferească de urşi) şi ne-am baricadat în rulotă.
Toată noaptea am dormit iepureşte. Andrei sforăia de parcă ne dădea ursul târcoale, se mai şi răsucea şi lovea cu mâna peretele subţire, parcă ar fi dat ursul cu laba. În plus, ideea de sac de dormit le era străină copiilor, am stat mereu să-i băgăm la loc în sac, să nu îngheţe. Era frig… nu să degeri, ci destul cât să te înveleşti. Am zâmbit la un sms… Să aveţi vreme frumoasă! Aici e crimă. Doamne ce plăcere să te îmbraci gros, să ieşi afară, să respiri aer curat… Of, urşii aştia, ce-aş mai fi stat cu cortul acolo!
A doua zi.
Ne-am aşezat la micul dejun, apoi am plecat să vizităm Peştera Ialomiţei, căci pentru ea venisem până aici. Despre vizită am povestit deja aici, nu mai reiau.
După peşteră, mai mult sau mai puţin murdari (Andrei a luat o căzătură… era plin de noroi), ne-am recuperat rucsacii din rulotă şi am plecat spre telecabină. Planul nostru iniţial era să urcăm de la Peştera la Vf. Omul. Pe hârtie, traseu de 3 ore. Diferenţă de nivel: cca 900m. Şi toată lumea a votat să luam telecabina până la Babele. Pe traseul Peştera-Babele, doar urcare, preţ bilet: 16 ron adulţii, 10 ron copiii. Am privit cu jind din telecabină curajoşii de pe traseu. Şi cascada… ce peisaj trebuie să fie acolo, jos!
Şi, undeva acolo… am fi vrut noi să ajungem. Dar când am ajuns în vârf, a început ploaia. Of, încă n-am prins şi eu soare la Babele! Am coborât din telecabină, ne-am scos pelerinele ne ploaie şi ne-am echipat. Încă aveam ambiţia să mergem la Omu, când am deviat spre Babe şi Sfinx.
Normal, la Babe şi la Sfinx, mare aglomeraţie. Partea bună e că monumentele au fost curăţate, acum vreo 10 ani, când am fost ultima dată pe-aici, păstrau urmele vizitelor "însetate de cunoaştere". Şi, dacă Babele îşi vedeau de bătrâneţile lor în spatele unui gard, Sfinxul era stresat.
De data aceasta, am întâlnit australopitecii de munte. Normal, australopitecii nu ştiu să citească, doar scrie mare pe o plăcuţă lângă Sfinx: Monument al naturii. Interzis escaladarea. Din bun simţ şi respect pentru natură şi nu ar trebui să te sui, dar australopitecul ştie să folosească camera foto a telefonului şi să arunce pe jos doza de bere, nu să citească. Şi, normal, să se suie până sus, să urle cât poate şi să se tragă în poză stând într-un picior. Îmi pare rău că Sfinxul nu se poate scutura din când în când să le rupă gâtul, aşa poate ar învăţa şi unii retardaţi ce înseamnă respectul pentru natură.
Am aşteptat cuminte ca ceata de autralopiteci să roiască către alte forme de relief specifice de pe platou, şi am imortalizat Sfinxul, aşa cum merită, în singurătatea lui.
Aşteptarea a fost umplută cu studiul aprofundat al traseelor. Şi am decis să abandonăm planul spre Omu. Mergem spre Caraiman, apoi Piatra Arsă şi coborâm spre cota 1400, să recuperăm maşina. Vremea era extrem de încurajatoare. Ploua pe Valea Ialomiţei, ploua pe Valea Prahovei, ploua la Piatra Arsă, numai spre nord nu vedeam de Coştila dacă plouă sau nu.
Am ajuns şi pe coama Caraimanului. Am admirat monumentul şi Valea Jepilor Mici, pe unde mi-am promis că nu mai urc a doua oară, cel puţin nu până mi se confirmă că au fost refăcute cablurile…
Cât am stat să admirăm peisajul, Irisuca a tras un pui de somn, iar Andrei stătea pe post de senzor de ploaie. Am admirat ploaia ce cădea în vale, şi fulgerele… un spectacol minunat, să le vezi cum "cad". Dar ne aştepta un drum lung… şi nu aveam să scăpăm de ploaie.
Normal, lipsesc pozele de pe timpul ploii. A plouat cu grindină, vreo 2 km am mers prin ploaie. Eram uzi, şi era frig, dar era atât de bine!! Ne chinuiam să memorăm senzaţia, şi să-i dăm "play" apoi a doua zi, acasă. Am văzut că nu am cărat degeaba pelerinele… şi nici folia alimentară. Cum a stat ploaia, ne-am dezbrăcat până la piele şi ne-am pus haine uscate. Apoi ne-am făcut şosete din folie alimentară şi-am pornit la drum prin băltoace. Deja era târziu, dar tot am mai scos camera, căci peisajul, după ploaie, era ameţitor.
Şi… pe bandă albastră, am ajuns în buza coborârii… uite acolo, undeva, e maşina noastră. O aruncătură de băţ… Dar traseul a fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua. Abrut, grohotiş, total contraindicat pentru copii. Dar am reuşit să coborâm şi să ajungem lângă pădure.
Am făcut un ultim popas… cu biscuiţi, ciocolată şi glucoză. Ne mai aştepta un drum lung prin pădure, şi se lăsa seara. Lui Moş Martin cred că i se făcea foame…
Recunosc că mi-a fost frică… şi am coborât rapid. Copiii se mai plângeau, dar nu aveam timp de lacrimi. Andrei voia să vadă ursul, eu voiam să mă văd în maşină. Poteca prin pădure nu era dificilă, dar şerpuia printre zmeurişuri… pe alocuri călcate dubios în picioare. Şi mă îndoiesc că erau culegătorii de frucete de pădure, vândute în vale cu 5 lei păhăruţul. Poteca a ieşit în Poiana Stânii, nicidecum mai jos, cum înţelesesem de pe hartă. Deci, încă 4km până la şosea. E drept că pe drum forestier, dar pe drumul ală ieşea şi ursul… îl văzuseră alţii. Cu chiu cu vai am ajuns la şosea, soferul a plecat să recupereze maşina. Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe izoprene. Ne-am descălţat, am băut puţină apă… şi am constatat că… suntem mai sus de Sinaia, singuri, în mijlocul pădurii… şi deja se întuneca. Cred că a fost cea mai lungă jumătate de oră… în care priveam pădurea şi şoseaua. Şi ne întrebam dacă părem destul de morţi pentru Moş Martin.
Mulţumesc cu această ocazie şoferului cu număr de Prahova, care urca la 1400 (să vadă ursul, normal), şi l-a luat şi pe şoferul nostru de pe marginea drumului. Maşina noastră era în siguranţă… o păzea.. Moş Martin!! Da, ursul era sus, dar banuiesc că verii lui se plimbau prin pădure.
Am aruncat repede totul în portbagaj, şi am plecat. Ne ajunsese adrenalina… şi, ca de obicei, îţi dai seama târziu la ce grad de inconştienţă ai ajuns…
Concluzia: şi tot o să ajung la Omu!
VN:F [1.9.13_1145] Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Dacă există totuşi câteva imagini pe care orice român al trebui să le recunoască, atunci cea a monumentului de la Adamclisi este una dintre ele. Dacă nu ar fi fost poziţionat spre centrul Dobrogei, probabil nu s-ar fi păstrat atât de bine.Avem noroc… de ce? Câte popoare antice au parte de o istorie în imagini? Avem columna lui Traian, şi, bonus, monumentul triumfal de la Adamclisi.
În ultimii ani am mers la mare peste Dobrogea. Am învăţat drumul şi ne place. Am aşteptat să mai crească copiii să putem vizita monumentul… eu l-am văzut în facultate. Anul acesta am oprit. Şi am început să le povestesc, cu pasiune, că monumentul a fost ridicat ca ofrandă adusă zeului Marte…"şi planeta e tot a lui?" Mda… le-am povestit cum, la început, romanii îmbrăcau în armură un trunchi de copac, iar la baza lui puneau armele şi scuturile învinşilor. Apoi, încercând să-l mulţumească şi mai mult pe zeu, au păstrat ideea şi au construit trofeul din piatră. Statuia din vârf reprezintă vechiul trunchi, iar acoperişul în formă de solzi imită scuturile depuse ca ofrandă.
Am ajuns apoi la Apollodor din Damasc, celebrul arhitect antic, la podul de la Drobeta şi Columna de la Roma. Şi am încercat să identificăm scenele pe metope. Am mers la muzeu. Pentru că ceea ce am văzut în parc nu este decât parţial autentic. În afară de baza în trepte, care s-a păstrat, restul este refăcut după piesele recuperate din zonele învecinate. Elementele autentice pot fi admirate în sala mare a muzeului, construit special pentru a le adăposti. S-a recuperat marea majoritate a metopelor (49 din 54), şi cele mai multe din blocurile de piatră. În secolul trecut fuseseră folosite de localnici la construcţia cişmelelor.
Monumentul, cilindric, are diametrul de 40m. A fost ridicat între anii 106-109 d.Ch., în cinstea victoriei romanilor împotriva lui Decebal şi a aliaţilor acestuia. Diversiunea Moesiană a fost respinsă de trupele romane, conduse de însuşi împăratul Traian, în urma unor lupte crâncene. Metopele ce redau imagini din timpul conflictului erau încadrate de frize şi separate de pilaştri ornamentali. În partea superioară se afla un attic prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau reprezentaţi prizonieri. Acoperişul conic era realizat din solzi de piatră, îmbinaţi, iar în centru se afla trofeul, la baza căruia erau statuile a trei prizonieri. De pe cornişă, apa de ploaie se scurgea prin gura leilor, adusă prin intermediul unor ţevi de plumb.
Trofeul, cu înâlţimea de 4,5m, era amplasat pe un pilon ce pornea de la bază. A fost construit simetric, cu două feţe, dar coiful i s-a pierdut, fiind restaurat după alte modele din imperiu.
Monumentul de la Adamclisi a fost restaurat în 1977, cu ocazia centenarului independenţei de stat a României. Regimul comunist avea o înclinaţie deosebită pentru "marcarea" datelor istorice ale românilor, doar trebuia să justifice descendenţa din daci şi romani a conducătorului iubit. Fără intenţii ştiinţifice, au restaurat unul dintre cele mai importante monumente arheologice ale antichităţii. Cu aceeaşi ocazie a fost inaugurat şi muzeul, pentru a găzdui piesele originale ale monumentului. În afară de acestea, piesele din muzeu sunt puţine. Opaiţe, urne funerare, ceva ceramică şi sticlărie descoperite în cetatea Tropaeum Traiani.
Cetatea Tropaeum Traiani se afla la 1,4 km sud de monument, pe o colină mai joasă. Exista un drum care unea monumentul cu oraşul. Faţă de monument şi muzeu, unde preţul biletelor este de 7 lei pentru adulţi, şi 4 lei pentru copii, cetatea poate fi vizitată liber. La ieşire din Adamclisi către Ion Corvin, trebuie doar să fii atent să nu ratezi indicatorul şters de timp. Aşezarea a fost construită după victoria romanilor, şi a fost încă de la început ridicată la rangul de municipiu. A fost reconstruită din temelii la începutul secolului IV, de către Constantin cel Mare şi Licinius, în cadrul proiectului militar de întărire a limesului dunărean. Orasul respecta planul roman, având 4 porţi, dintre care cele două, monumentale, sunt vizibile şi astăzi la extremităţile drumului principal. Zidurile păstrate au grosimi între 2,6 şi 3,5m, iar incinta era prevăzută cu 22 de turnuri în formă de U.
Via principalis, ce unea cele două porţi, avea o lăţime de 14m (din care 7m reprezentau partea carosabilă), era mărginită de portice. Pe centru se afla sistemul de canalizare, conectat la o cisternă pentru strângerea apei. Au fost cercetate 4 bazilici în interiorul cetăţii. Începând cu secolul al VII-lea, cetatea începe să fie părăsită în urma atacurilor frecvente ale migratorilor.
Poarta de vest
Bazilica Forensis
Poarta de est
Poarta de vest, de pe via principalis
Complexul arheologic de la Adamclisi este completat de alte două elemente, mai puţin accesibile publicului. Unul este altarul , ridicat imediat după bătălia din anul 102. Avea formă pătrată, cu latura de aprox. 16m. Al doilea, tumulul, a fost construit imediat după altar, rotund, cu un diametru de 46m şi înălţimea de 7m. Căutătorii de comori l-au devastat în repetate rânduri. Fusese mormântul unui comandat roman, căzut pe câmpul de bătălie în anul 102.
Copiii nu au fost foarte impresionaţi. Iris m-a uimit la muzeu, era curioasă, voia să-i povestesc despre fiecare obiect. Andrei mai puţin, dar asculta. Şi am avut de furca cu ei, până au înţeles că nu atingem exponatele… Rămân la ideea că o picătură de istorie, în concediu, nu strică nimănui. Aşa că, dacă tot evitaţi aglomeraţia drumului către mare, opriţi şi la Adamclisi…
VN:F [1.9.13_1145] Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.
Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)
La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…
Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.
Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…
"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]
Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.
La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],
spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.
Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.
După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.
La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.
Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.
După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.
În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.
Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.
În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.
Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.
Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."
Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…
Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").
Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.
De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.
VN:F [1.9.13_1145] Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
|
Dacă vrei să fii la curent cu noutăţile,
abonează-te la articole şi le primeşti pe mail.
|
Critici de arta