Săptămâna trecută am ajuns într-un drum scurt pe Valea Prahovei. Scurt şi obositor. Irisuca a fost în cantonament la Buşteni, iar eu i-am promis c-o "recuperez". Data viitoare o aştept la gară, căci mi-a fost mie mai dor de ea decât ei de mine… Acum ce să zic, mă aşteptam şi eu la o scenă siropoasă, în care să alerge cu braţele deschise spre mine. Ei ţi-ai găsit… l-a pupat pe fra-su, l-a luat de gât, şi nu mai ştia cum să-i arate mai repede hotelul, jocurile, jucăriile…
Acum vreo două luni făcusem planul ca, după ce o luăm pe Iris, să urcăm la Vf. Omu. Dar… ploile ne-au cam dat traseele peste cap, şi am amânat urcarea. Am privit cu jind crucea de pe Caraiman, acolo sus am fi vrut noi să urcăm… Iris în schimb îmi spune foarte serioasă că acolo sus e periculos, că, uite, cineva a murit, i-au făcut o cruce. I-am povestit pe scurt cum e cu crucea şi eroii, dar şi că pe munte e periculos când nu eşti echipat, nu urmezi marcajul şi bravezi inutil. Şi vom ajunge acolo sus, dar nu azi….
Dar pentru că tot eram acolo, şi prin pădure nu se putea umbla, am hotărât să urcăm cu maşina în Sinaia, la cota 1400. Urma să hotărâm acolo dacă mergem la cota 2000 sau nu. Drumul până sus este bun, exceptând porţiunea de la cabana Brazi, prăbuşită acum vreo 8-9 ani, şi care nu este decât parţial consolidată, dar nu refăcută. Am trecut şi pe sub telegondolă, cam goală acum, vara.
Am parcat, sub un semn "Atenţie! Zonă frecventată de urşi". Am luat cu grijă mâncarea şi ne-am dus spre telecabină. Tocmai sosise una… Copiii au început să ţopăie de nerăbdare, că ei vor cu telecabina. Ar fi fost prima dată pe munte. Am rumegat un pic, Şi am decis să urcăm. Dus-întors, pentru adulţi, preţ: 28 ron. Copiii de la 5 ani, la jumătate de preţ. Din telecabină nu se vedea vârful, doar primul stâlp, dar nu mai aveau răbdare. Nu le-a fost frică deloc, ba chiar se gândeau ce frumos ar fi să existe un topogan din varful muntelui, până jos.
Sus am ajuns lihniţi de foame. Termometrul indica 12 grade, era atât de plăcut! Le-am ţinut o scurtă lecţie de geografie… pe care mi-o aminteam din clasa a cincea. Pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura scade. Aşadar, dacă pleci vara la munte, şi urci, să ai geaca în bagaj. Sus e posibil să găseşti zăpadă. Am scos gecile şi am pus la îndemână pelerinele de ploaie, căci de pe platou se apropia un nor. Şi am trecut la masă, căci eram lihniţi.
Cu burtica plină, şi pelerinele puse, am bântuit pe platou. Andrei a inventariat traseele, şi dacă era după el, plecam deja spre Piatra Arsă. Altă dată. Au fost foarte dezamăgiţi că nu plecăm pe poteci. Şi eu am oftat, dar a doua zi nu era de concediu…
Norul zărit mai devreme a sosit fix la desert, şi-am împărţit cu el plăcinta de mere. Apoi l-am înfruntat. Copiii erau în extaz, să stăm într-un nor şi să ne plouă. După ce-am îngheţat binişor, am coborât. Ne aşteptau nişte prieteni mai jos, spre Sinaia, şi am pornit la pas, spre maşină. La cererea piticilor, le-am făcut o poză cu muntele Ciucaş, aflat undeva, departe, în zare. N-au uitat traseul de anul trecut.
Reconfigurarea traseului ne-a dus la Poiana Stâna Regală. Drumul forestier se desprindea din şosea, pentru 4km. Dar groaznic… am înţeles că de la ploi s-a distrus, dar nu m-a mirat. În România e o minune să dai de un drum fără gropi. Cu multă răbdare, şi pe alocuri aducându-ne aminte de povestea celor două capre, am ajuns la destinaţie. Pe traseu coborau câţiva biciclişti amatori de senzaţii tari. Plini de noroi şi cu viteză mare, puţin i-a lipsit primului să nu ne sară pe capotă. Pe ceilalţi am apucat să-i avertizăm. Dar poiana Stâna Regală merita efortul. Peisajul este superb, iar terasa restaurantului era plină.
Ba chiar am găsit şi semnalizare turistică, însă un soare păcătos îmi tot orbea camera, şi n-am reuşit să potrivesc panorama.
La terasa Stâna Regală, bazin cu păstrăvi, spre amuzamentul copiilor. Un afiş mare preciza "24 ron porţia". Cum adică să-i mâncăm???
Am pornit la pas prin pădure spre un punct de belvedere amenajat cu telescop. Şi securizat, din fericire. Am mers cu ceva teamă, căci ceva mai devreme fusese văzut un urs… iar câinii ciobăneşti lătrau continuu.
Un nor se apropia ameninţător, şi ne-am grăbit să ne întoarcem. Deja în poiană începuse să plouă, iar în zare ploaia cernea ameninţător. Oare cum era sus pe platou? Ce ne-am fi dorit să fim acolo sus…
Ne-am îmbarcat şi am coborât la câmpie. Drumul… ca de obicei, aglomerat spre capitală… Iar nouă ne-a rămas amintirea unei zile frumoase.
Prima drumeţie serioasă cu copiii a fost vara trecută. Ne antrenasem suficient şi aveam încredere în forţele noastre. Am pregătit un traseu mai lung, mai mult ca o provocare, să ne testăm limitele. Un circuit în jurul cabanei Muntele Roşu.
La Cheia nu mai urcasem demult, de vreo 15 ani. Fusesem în tabără – cea mai frumoasă tabără pe care mi-o amintesc -, şi coborâsem pe jos de la cabană în Cheia la mânăstire. Nu urcasem atunci pe munte, dar mi-am promis c-o voi face… şi mă bucur că am făcut-o împreună cu copiii mei.
Am ajuns sus la cabană ca leneşii, cu maşina, undeva sâmbătă pe la amiază. Ne-am luat camera – la un alt preţ decât cel specificat pe site (doar de-aia îţi faci site, să se poată "informa" turiştii…). Curăţică şi ok, doar cam piperat preţul pentru ce oferea…
Am ieşit la plimbare. Iniţial am zis că nu urcăm, dar ne-am trezit toată gaşca pe potecă. Hai că urcăm un pic, să vedem peisajul… apoi încă un pic, că nu se vedea bine, şi încă un pic că stânca era simpatică… şi ne-am trezit în drum spre Vârful Muntele Roşu.
Potecile înguste, abia săpate în munte, erau destul de aglomerate la ceas de seară. Mult mai aglomerate decât ne-am aşteptat noi, şi chiar cu motoare… Am rămas cu gura căscată văzând ce pante coborau pe două roţi, când nouă ne-a fost mai apoi frică să nu cădem de pe două picioare. Urmărindu-i cu atenţie pe cei trei "curajoşi", şi evaluând cantitatea de noroi de pe echipamente, nu vreau să mă gândesc de câte ori au căzut. Între ei şi o fată, care recunoştea că nu mai poate… şi nu urma decât o pantă cu grohotiş, pe care noi o urcasem în 4 lăbuţe. Dar noi ne fixasem ca ţintă vârfuleţul stâncos care se vede în zare. O aruncătură de băţ până acolo.
Când am ajuns la baza stâncii deja simţeam că îmi atârnă în spate ceva mai mulţi ani… Efortul se simte, şi vedeam cum creşte distanţa faţă de căpriţa de 6 ani din faţa mea. Însă a doua zi distanţa urma să fie de-a dreptul umilitoare, să vezi copilul – pe care credeai c-o să-l cari în spate – strigându-ţi de undeva de sus să te mişti mai repede…
Am întors capul să evaluăm puţin traseul de a doua zi. Cabana Ciucaş, pe unde urma să ajungem noi, se zărea la două culmi distanţă. Mda, şi valea dintre noi nu părea chiar "deloc" adâncă. Socoteala de-acasă şi cea din târg…
Am privit şi Culmea Gropşoare. Pe Vârful Gropşoare (primul din stânga) voiam să ajungem şi noi, restul traseului, care cobora în Cheia, nu ne interesa. Decât poate dacă aveam pilot automat la maşină, şi cobora muntele teleghidată, să ne aştepte la sosire.
Înserarea se făcea simţită, am scos din rucsaci bluzele cu mânecă lungă şi am început să coborâm. Irisuca era responsabilă cu ordinea, şi s-a chinuit să ne convingă că trebuie să dăm la o parte un brad căzut. S-a convins repede că mai bine renunţăm.
La urcare nu ni se păruse, dar poteca era destul de abruptă. Şi iezii cei mici nu prea voiau să înţeleagă că pe munte nu alergăm, suntem atenţi unde punem picioarele. Până nu au căzut nu ne-au crezut. Apoi am improvizat o balustradă mobilă, să ţinem totuşi copiii pe traseu.
Ne apropiam de cabană, şi-am privit soarele de pe culme. Ne-am gândit că ar fi momentul pentru o poză de grup. O altfel de poză, în care să apară şi fotograful.
Apusul l-am privit de la terasă. Îmi plac culmile rumenite de soare, jumătate umbrite. Ne-am pregătit de culcare, căci a doua zi era una lungă.
Ne-am trezit devreme. La 8 şi jumătate ieşeam din cabană. Prima parte a traseului era uşoară, coborâre prin pădure. Potecă lină, răcoare, miros de cetini şi copii odihniţi. Le-am arătat cam cât aveam de mers, să-i convingem să nu alerge şi să-şi dozeze puterile. Mai mult cred că ne încurajam pe noi, căci ei nu păreau să aibă vreo problemă.
Am ajuns în vale, la pârâu. Apa rece ca gheaţa ne-a redat puterile, ne-am bălăcit în voie, ignorând mirosul puternic de lăsat de oile coborâte la adăpat. Am traversat pârâul şi am început să urcăm pe drumul forestier, ce părea să aibă o pantă de vreo 65-70′. Un tractor urca încet.
Am ajuns la ceea ce era – bine am calculat noi – ultima fântână de pe traseu. Am băut apă precum cămilele, să ne ajungă, şi am umplut toate recipientele disponibile. Şi tot aveam să rămânem fără apă pe final. L-am pomenit şi noi pe profesorul de pe inscripţie, căci o fântână pentru călători e un lucru minunat.
Drumul forestier a fost până la urmă cea mai grea şi plictisitoare parte a traseului. Nu vedeai nimic, decât valea pârâului şi pădurea, iar drumul era numai grohotiş. Sus era chiar şi o alunecare de teren, dar măcar am mai putut admira peisajul. Am văzut vârful pe care tocmai urcasem cu o zi în urmă, şi pe lângă care uma să trecem din nou peste numai câteva ore.
Ne apropiam de Cabana Ciucaş – dezafectată, aşa cum ne informase deja o plăcuţă la plecarea pe traseu. Păcat, mi-ar fi plăcut să rămânem aici, pentru mai multe trasee, peisajul este superb.
În schimb, din iarbă, expediţia noastră a înregistrat un nou călător. O şopârlă care, pentru două ore, s-a instalat la soare pe pălărioara Irisucăi. A fost foarte încântată de noul ei pasager, şi dezamăgită când, după prânz, a constatat că plecase. Se dusese la mama ei, îi era şi ei foame…
Muntele Ciucaş… O stâncă provocatoare, ce parcă ne tot chema spre ea. Ne-am fi dus… dar după hartă era un ocol de 4 ore de la traseul nostru. Ceea ce însemna că ne-ar fi prins noaptea pe munte, şi nici nu aveam apă şi mâncare pentru un traseu atât de lung. Andrei a început să bocească, că el vrea "acolo sus". Am promis că revenim, cu traseu pe Ciucaş, şi am pornit mai departe, urmând ca la primul pâlc de arbori să luăm prânzul..
Am admirat pe drum şi Babele la Sfat. Formaţiunile stâncoase sunt numeroase în Munţii Ciucaş, şi ai nevoie doar de puţină imaginaţie să le "vezi" cum pălăvrăgesc.
În drum spre principalul nostru popas, în care urma să ne uşurăm simtitor rucsacii, am văzut şi faţa românească a muntelui. Cutii de bere, de ţigări, aruncate pe pajişte. Trecând peste faptul că alcoolul şi tutunul nu au nimic de împărţit cu drumeţiile, nesimţirea ar trebui să rămână la poale, şi nu să urce pe creastă. De mici îi învăţăm pe copii să-şi care de pe munte gunoiul, şi să nu-l lase decât în locurile special amenajate. Oare cum poate observa un copil de 3 ani şi jumătate că nu e la locul ei o cutie de bere, iar cel care a lăsat-o acolo… nu?! Ce ţară frumoasă am avea dacă n-ar fi locuită!
La prânz, legume, brânză, ceva conserve. Surpriză, castraveţii nu mai erau toxici, roşiile erau delicioase… cum se spune, foamea e cel mai bun bucătar. Copiii au mâncat pe săturate, apoi am pornit-o la pas, pe creastă, spre Şaua Chiruşca. Pădurea era binevenită, căci soarele începuse să ardă.
Mirosul de cetini era puternic. Brazii înmuguriseră, conurile noi abia înfloreau…
Doar că trebuia să fii atent, poteca era chiar pe creastă, la câţiva centimetri şi două tufişuri de prăpastie. Aşadar drum de creastă înseamnă chiar pe creastă, nu era deloc o glumă.
Am ieşit din pădure şi a urmat un urcuş abrupt, printre tufe de arbuşti înţepători. Vai de cei care nu şi-au pus pantaloni lungi… căci am mers cu mâinile sus, parcă eram prizonieri ai muntelui. Copiii s-au strecurat cu chiu cu vai. Dar de sus, de la indicator, urma păşune. Şi urcuş. Mergeam spre Şaua Gropşoare, apoi spre Culmea Gropşoare, şi punctul final, Vârful Gropşoare. Ne-am odihnit, ne-am scos şosetele la aer să se usuce, şi ne-am masat picioarele. Eram, după calculele noastre, trecuţi un pic de jumătatea traseului.
Am admirat peisajul şi Munţii Bucegi. După mine, ceea ce se vedea în zare era crucea de pe Caraiman. Mda, am nevoie de alt aparat foto…
Ne-am uitat un pic şi la traseul nostru. Uite, se vede drumul forestier şi cabana Ciucaş! Suntem tare mândrii de noi şi pornim voiniceşte mai departe.
Am ajuns într-un final şi pe Vârful Gropşoare. Copiii nu păreau deloc să simtă cele 8 ore de traseu. Sus în vârf urcaseră deja, de pe celălat traseu, câţiva turişti, care ne-au privit cu uimire… aveam doi copii mici, pe care nu-i căram în spate. Şi care păreau mai vioi decât tot restul grupului. I-au întrebat pe unde au urcat; piticii au fost mai mult decât încântaţi să se laude şi să arate cabana Ciucaş, două culmi mai la dreapta. Oamenii au căscat ochii, ne-au cerut din priviri o confirmare, apoi nu mai conteneau cu laudele. Se umflaseră în pene copiii mai ceva ca curcanii… erau atât de mândri de ei!
Am făcut un ultim popas pe Vârful Gropşoare, de unde am privit obosiţi cabana Muntele Roşu. Acolo ne aştepta maşinuţa, să ne ducă acasă. Urma să reluăm coborârea pe lângă vârful Muntele Roşu, prin pădure. Bine că intram la umbră, căci deja apă nu mai aveam. Am trecut repede pe potecile deja cunoscute, şi am ajuns la poale. Când am intrat în linie dreaptă, simţeam că nu mai am putere… mami, ne dai voie să alergăm până la maşină? Şi au sprintat, făcând întrecere, în timp ce eu mă mişcam încet, încet…
Am pornit spre casă foarte mândri de noi. Reuşisem. Şi o vom lua de la capăt, împreună, pe alte poteci.
Nici n-a venit bine primăvara, şi în locul asteniei, m-a apucat nostalgia… nostalgia de vacanţă şi dorul de ducă. Contribuie şi copiii, căci n-au uitat încă cum vremea rea ne-a împiedicat anul trecut să mai ajungem la Vf. Omul. Aşa ne-am amintit cu plăcere de prima noastră "expediţie".
În vara lui 2008 am plecat la drum. Pare că a fost ieri… Destinaţia: Lacul Roşu.
Am plecat la drum cu un pitic de 5 ani şi cu unul de 2,5 ani. Şi ţinta noastră era SUS. Poate pare curată nebunie, să faci trasee în aşa formulă, numai că nouă nu ni s-a părut. Şi dovadă stă faptul că am reuşit.
Mai mult decât orice mi-am dorit ca ai mei pitici să îndrăgească muntele şi să-l respecte. Şi ceea ce nu am reuşit singură, vreau să reuşesc împreună cu ei, pe cărări de munte.
Exersasem cu o zi înainte un traseu scurt, la 900m, prin pădure, la Băile Balvanyos. Dar era floare la ureche pe lângă ceea ce ştiam că ne aşteaptă pe Suhardul Mic. Blocul de stâncă semeaţă îţi dădea totuşi ceva fiori, numai dacă îl priveai… Al meu hazbănd m-a privit cu neîncredere… Şi eşti sigură tu că putem să urcăm? Ei na, dar când am avut eu toţi sateliţii pe orbită!? Dacă vrei, poţi.
Aşadar, am ajuns seara în staţiune, la punctul Salvamont, să vedem ce s-a mai schimbat în ultimii 20 de ani. Suhardul Mic era tot acolo. 1345m. Traseul: 3km. Diferenţă de nivel: 378m. O nimica toată.
Am înnoptat în Chei, căci staţiunea era plină, iar noi, total neinspiraţi, n-am luat nici măcar cortul mic. Adică noi adulţii în cort, copiii în maşina. Ne-am promis să nu mai repetăm greşeala.
Dis-de-dimineaţă, ne-am răsfăţat cu o plimbare pe lac. O oră cu barca, pe singurul lac de baraj natural din ţara noastră. Cioturile ieşeau ici-colo din apă, în zona permisă bărcilor, sau le ghiceai printre valuri. Raţele îşi făcuseră cuiburi prin încâlceala de crengi, iar copiii priveau încântaţi cum vâslele se scufundă.
Aerul tare ne-a făcut poftă de mâncare, ne-am oprit să înfulecăm ceva. Am parcat maşina la baza muntelui, şi am echipat copiii. Pantaloni lungi, contra zgârieturilor, pălărie de soare, crema UV 50+. Am pus în rucsăcel apă suficientă, niscai plasturi si bandaje, betadina, ceva glucoză şi ciocolăţele, pe lângă un pachet de biscuiţi şi am pornit în căutarea triunghiului albastru.
Identificarea marcajelor era cea mai distractivă parte a drumului pentru copii. Am mai văzut unul!! Şi ne grăbeam să-l ajungem. Prima parte a traseului este un drum forestier. Uşor de urcat, a fost nevoie să convingem copiii să nu alerge, să meargă la pas. Pe munte e periculos să alergi, iar un picior sucit ridică mult mai multe probleme la 1000m decât jos în vale. Apoi, regulă: nu bem apă decât la popas. Nu din 5 în 5 minute.
La finalul drumului forestier ne aşteaptă cabana Suhard. Mai bine zis ne aştepta, căci acum era în reconstrucţie. Şi… începe urcuşul. Întâi se ocoleşte blocul de stâncă, spre care mai aruncăm o privire cuceritoare. Urmează un urcuş uşor, prin fâneaţă. Uşor pare, căci nu este.
Pe fâneaţă, două turiste la prima tinereţe stau întinse la umbră. Le auzim cum dezbat dacă să se oprească sau nu. Salutăm, politicos. Nu vă supăraţi, până unde mergeţi? Ne întreabă ele, privind cu neîncredere la cei doi pitici care urcau voiniceşte pe potecă. Până sus, normal! Le-am lăsat în urmă, calculând dacă sunt sau nu în stare să se ţină după ai mei pitici. A urmat, bine-nţeles, o sesiune de laude şi încurajări, cum ei sunt mai ambiţioşi şi mai puternici decât alţi oameni mai mari ca ei, şi cum vor ajunge sus de tot.
Pe traseu ne-au mai depăşit alţi turişti, cu copii, dar nu aşa mici ca ai mei. Unii erau foarte simpatici, nu mai conteneau cu laudele, îi întrebau cum îi cheamă, îi încurajau, şi le dădeau întâlnire "sus". Şi laudele au efect…
A început urcuşul prin pădure, cea mai dificilă parte a traseului. 400m de urcuş abrut, printre stânci şi rădăcini, mereu în căutarea traseului albastru. Am explicat din nou, că nu ne grăbim, încercăm de două ori piatra pe care vrem să punem piciorul. Nu sărim, nu alergăm, ne ţinem bine cu mâinile sau ne aşezăm în fund. E ok să murdărim pantalonii, dar să nu ne rupem picioarele.
Gâfâind am ajuns pe platou. Fiecare pe propriile-i picioare, chiar si la 2.5 ani, nu a mers deloc în braţe. Pe platou poteca mai urcă uşor prin pădure, ici şi colo mici poieniţe cu fragi te îmbie să poposeşti. Dar… sus se zăreşte cerul. Acolo este vârful. Şi acolo ne aşteaptă o privelişte minunată. Acelaşi Lac, în care ne-am înmuiat cu două ore în urmă degeţelele, ne oferea o imagine unică.
Am savurat rapid ciocolăţelele, şi ne-am potolit setea. Aproape că nu te săturai să priveşti…
Am urmat poteca, şi am coborât pe celălalt versant. Vârful îţi arată de aici cele două feţe. Blocul de stâncă, vizibil dinspre lac, şi pădurea, prin care am urcat.
Coborârea a fost uşoară. Nici nu ştiu cum am ajuns înapoi în staţiune. Ne-am dus în poiana de lângă vechiul cinematograf, ne-am întins la soare, cu picioarele în apă. Apoi am dat iama prin provizii… Ne aştepta un drum lung, către casă. Dar aveam cu noi sentimentul unei reuşite. Uite că se poate! A fost prima încercare serioasă. Dar pentru copii a fost dragoste la prima vedere. Nici nu trebuie să întreb de două ori… căci muntele i-a adoptat. Sunt de-acum copiii lui.
Ajuns prima dată aici în 2008, căutând locuri de vizitat în împrejurimile Lyonului. „Parc des oiseaux” mi-a fost recomandat de prieteni, localnici, impresionaţi de spectacolul de aici. Villars-les-Dombes, nu este foarte departe de oraş, dar am mers cu maşina. Cred că se poate ajunge şi cu trenul, dar nu am experimentat această variantă. Am preferat-o pe cea de jumătate de oră, la volan, de fiecare dată când am ajuns.
Pentru că este genul de loc care te face să revii, şi să-l prezinţi şi altora.
La amenajări nu are sens să comentez. Ca orice serviciu de calitate, este extrem de bine amenajat. Păsările sunt aproape libere în parc, pentru fiecare dintre ele fiind amenajat habitat natural. Nu ai deloc senzaţia că ar fi închise sau chinuite, îţi face plăcere să le admiri. Probabil de aceea poţi spune „parc des oiseaux” şi nu „parc avec oiseaux”, cum poţi spune despre unele grădini… cu animale, nu pentru animale.
Spaţiile de refugiu, odihnă, sau în care poţi servi masa sunt numeroase, mai ales dacă sunt şi copii în grup. Poţi veni cu pacheţel de-acasă, sau poţi vizita restaurantele sau cafenelele din parc, după buget. Găseşti chiar şi locuri de joacă, dacă cei mici s-au plictisit. Tot ceea ce trebuie la nivel de confort, şi suficiente de văzut cât să stai o zi întreagă. Pentru 3 eur. de persoană poţi vizita parcul în 25′ cu trenuleţul, având parte şi de comentariu din partea ghidului. Trenuleţul este gratuit pentru copiii sub 6 ani, dar care nu pot fi lăsaţi singuri.
În preţul biletului… deloc ieftin, 13 eur pe zi, intră şi un spectacol cu păsări în zbor, de 30′. Aduce a spectacol de circ, vizitatorii sunt poftiţi în gradene să admire o dresură de păsări în aer liber. Este uimitor, iar păsările dresate sunt tare simpatice. Nu ascultă ele întotdeauna, dar oricum este peste aşteptări. Şi neapărat să aveţi parte de vreme bună, altfel spectacolul nu se desfăşoară.
Vă invit să vedeţi câteva din sutele de poze făcute. Şi neapărat să le vizitaţi site-ul, dacă în realitate trebuie să mai amânaţi puţin, căci iarna este închis. Se redeschide în martie. Şi, pentru cei care doresc să revină, sugerez un abonament.
Talente de Năzdrăvani mulţumeşte Ginei P. pentru relatare, şi mai ales pentru imagini, care îi aparţin.
Copiii preiau de la părinţi culoarea sau forma ochilor, atitudinile sau limbajul mai puţin ortodox – sau catolic, după orientare -, înclinaţiile către anumite preocupări şi multe alte trăsături pe care le combină şi le adaptează după bunul lor plac. Cel mai des observă ceea ce ţie îţi place şi fac exact pe dos, mă tem că doar pentru a arăta „pe viu” adultului cum e atunci când nu primeşti jucăria pe care o vrei, atunci când o vrei.
Depăşind totuşi aspectele cu care ne mândrim mai puţin în amprenta pe care o regăsim în copil, există şi mici detalii care ne umplu de bucurie: fetiţa noastră e mare amatoare de călătorii. Şi e la fel de „acasă” ca şi noi când vine vorba de Austria. Credeam că încearcă doar să mă imite când mi-a spus că vrea să îşi facă ziuă acolo unde mi-am făcut-o eu; dar atunci când a renunţat la a şi-o serba alături de colegi, cu multe cadouri şi în locul de joacă preferat, am înţeles că dorinţa ei e veritabilă. Iată cum am ajuns să ne planificăm plecarea în Croaţia în jurul aniversării ei, cu o deviere a traseului prin Austria.
Aniversarea s-a consumat corespunzător, copilul şi-a asigurat o porţie de motive de laudă să îi ajungă până la anul următor, iar după trei zile de răsfăţ şi bălăceală la Furstenfeld şi Bad Blumau, am reuşit să pornim spre Croaţia. Eram pe drumul spre Slovenia, ne apropiam de intrarea în Bad Gleichenberg când un semn mi-a atras atenţia. Eram pe motor şi la prima benzinărie am oprit şi l-am întrebat pe Alex, care era cu copiii în maşina (unul producţie proprie, al doilea luat cu împrumut), dacă a văzut şi el ce am văzut eu. M-a privit uşor sceptic, nu ştia prea bine despre ce e vorba (nici eu nu ştiam dar mai citisem păreri despre parc) şi aveam încă destul de mult drum de făcut.
Copiii n-au fost la fel de sceptici, cum le-am pomenit de dinozauri cum au răspuns : DAAAAAA, vrem acolo! Am făcut cale întoarsă şi am ajuns la Styrassic Park. Am lăsat maşina şi motorul în parcare, m-am schimbat pe furiş de echipamentul în care mi-aş fi dat duhul de cald, cu toată pădurea din jur, şi ne-am uitat lung la panoul de la intrare, neînţelegând dacă vorbeşte serios sau nu. Nu mai ştiu exact textul dar ideea de bază era că intri acolo pe propria ta răspundere. Am privit oamenii din jur şi văzându-i destul de relaxaţi am ales interpretarea pozitivă, aha, e o glumă!
La intrare n-am reuşit să aflăm nici măcar din limbajul mâinilor despre ce e vorba în parc. Pe cât de mult îmi place mie Austria şi pe cât admir felul în care se speculează orice colţ cu potenţial turistic, pe atât mă deranjează uneori mândria exagerată pe care austriecii o au faţă de limba lor, sublimă dar a cărei cunoaştere îmi lipseşte cu desăvârşire. Lucru de mirat pentru că, după ei, toată lumea ştie germana. Şi nu e primul loc în care întâmpin această problemă. Aşa că, nereuşind să aflăm mai mult decât preţul biletelor, le-am achitat, am luat o hartă şi am pornit încrezători în căutarea lui Rex. Tyranosaurus Rex!
Imediat după intrare am înţeles sensul avertismentului de afară. Păi da, intri pe propria răspundere, vezi dinozaurii pe răspunderea copilului, adică după ce te cerţi cu el explicându-i că nu ai venit ca să se dea pe tobogane, să cumpere jucării sau să se uite cu orele la nişte iepuri şi capre. Şi am avut mare noroc că, atrasă fiind de atâtea detalii, nu a văzut piscina!
De aici deducem primul sfat referitor la acest parc: nu veniţi pe grabă! Dacă puteţi şi vă permiteţi puteţi să vă cazaţi în căsuţele din copaci – o idee tare frumoasă dar destul de costisitoare. Dacă nu, cu siguranţă puteţi găsi o pensiune rezonabilă în zonă, Austria este plină de pensiuni cochete şi gazde minunate.
Am reuşit să trecem de oraşul miniatural al iepuraşilor(care avea de toate: primărie, biserică etc) şi am urmat traseul prin pădure descoperind, pe rând, diverse specii de dinozauri, realizaţi la dimensiunea lor reală, inspirat încadraţi în mediul natural şi în scene care ilustrau modul preistoric de viaţă sau provocările la care erau supuşi. La o privire atentă nu ar fi reuşit să te convingă că sunt adevăraţi dar poziţionarea lor, printre raze de lumină şi umbre, completată cu ceva sunete pe care le mai auzeai din când în când, era reuşită.
Mă aşteptam să avem parte de mai multă acţiune, să se întâmple ceva cât de cât interactiv (asta îmi aduce aminte că pe acelaşi panou de la intrare scria că dacă te întâlneşti cu un dinozaur trebuie să stai nemişcat) însă uriaşele reproduceri nu ne-au oferit nici măcar un clipit.
La finalul traseului am găsit şi câţiva oameni care ilustrau evoluţia speciei, pe care asta mică i-a cercetat cu atenţie, spre amuzamentul nostru, căutând să vadă care e băiat şi care e fată.
Vine acum şi al doilea sfat: nu ştiu cum puteţi face dar cred că merită să prindeţi o vizită cu ghid sau una din „aventurile” despre care scrie la ei pe site. Altfel turul e destul de scurt şi nu te impresionează cine ştie ce.
Am încheiat buclă la tobogan, am râs mult în timp ce ne-am pus capetele în gura dinozaurilor, la panoul de poze şi gata, am fost gata din nou de drum.
La final mă veţi întreba: merită? Da, merită, pentru copiii cu adevărat pasionaţi de subiect. Sau, aşa cum am spus, dacă staţi mai mult şi dacă intraţi într-un program interactiv. Eu personal am fost puţin dezamăgită. Copiilor le-a plăcut. Acum hotărâţi şi voi părerea cui contează mai mult!
Site (ca să vedeţi că am dreptate, vă rog să analizaţi câtă informaţie este în Engleză)
Cum ajungi acolo
Dinspre Viena – pe A2 spre Graz, ieşirea 150 spre Gleisdorf (B65), apoi spre Feldbach (B68), se merge în direcţia Bad Radkersburg (graniţa cu Slovenia, pe B66) pentru a ajunge Bad Gleichenberg
Când e deschis:
Între 1 aprilie – 31 octombrie, zilnic între 9 a.m. – 5 p.m. (în luna octombrie până la 4 p.m.). Este deschis în weekend şi în martie sau noiembrie, dar cred că trebuie rezervare sau grupuri mai mari.
Tarife:
adulţi 9,50 € sau redus la 8,50 €
copii între 2 – 14 ani 6 € sau redus la 5 €
bilet familie (doi adulţi, doi copii) 27 €
Articolul şi imaginile aparţin Roxanei şi a fost preluat de pe Lumea Mare.
Ieri povesteam despre Zoo de la Varna. Azi vreau să mă mut câteva meridiane mai la vest. Într-un altfel de zoo. În care, dacă animalele nu sunt fericite, cel puţin nu sunt stresate. Dacă tot le folosim, şi în loc să le lăsăm în libertate, le închidem în cuşti pentru “educaţia” noastră, cel puţin să le respectăm şi să le oferim condiţii civilizate de viaţă.
Acum câţiva ani (buni), am început să joc Zoo Tycoon. Deşi nu încurajez copiii să se joace pe pc, cu jocul acesta i-aş lăsa. Asta dacă cumva va apare o versiune în română, sau vor şti suficientă engleză. Pentru că trebuie să înveţi despre fiecare animal în parte, despre flora zonei din care provine, despre ce anume mănâncă şi despre stilul de viaţă.
Şi… afli repede că animalul tău este nefericit în grădina ta virtuală. De ce? Click dreapta şi îţi spune…
“Nu sunt suficienţi locuitori în cuşcă”, “nu are partener”, “mediul înconjurător nu este adecvat speciei”, “cuşca este prea mică”, “hrana este puţină”, “hrana nediversificată”…
Oare ce ne-ar spune oare leul de la Zoo Bucureşti? E singur de ani de zile. Leoaica e alături, după gratii. Oasele nu şi le-a dezmorţit într-un sprint… de… cine mai ştie când. Şi cunoaşte toate pietricelele din cei 20 metri pătraţi care îi revin. Bine securizaţi. Umilitoare poziţie pentru regele animalelor…
Şi totuşi, există şi locuri (mai civilizate) unde oamenilor le pasă de animale. Locuri unde îţi face şi ţie plăcere să le priveşti, fără gratii. Am doar două exemple… Zoo Vincennes şi Zoo Lyon. Şi eu, ca adult, am rămas cu o impresie dureroasă… putem fi atât de cruzi… ca naţie…
La Vincennes am rătăcit cu piticul cel mare. Era mare fan al lui Timon, şi i-am promis c-o să-l vedem… Cred că jumătate de oră am aşteptat să iasă suricatele din ascunzătoare. Ne-am plimbat cu trenuleţul, apoi am luat încă odată la picior grădina zoologică. Din nefericire, erau în renovări, şi toate felinele erau plecate, inclusiv elefantul şi urşii. Dar şi aşa, tot am avut ce vedea.
Lucrurile însă au început să se schimbe la Zoo Bucureşti. Au început cu urşii… nu sper la incinte de acest gen… dar… cine ştie…?
“Delfinariu”… cel puţin în amintirea mea însemna un fel de circ cu delfini. Un bazin rotund, cu gradene în jur, şi o mulţime de copii. Repet, DELFINI. Adică la plural. Aşa că, imediat ce piticii mei au părut să înţeleagă ceva, am dat fuga la delfinariu.
Ce-am găsit la Constanţa? Dezamăgire totală. În miezul verii, spectacolele în sală. Gradene pe o singură parte, jumătate vedeau spectacolul cu unicul delfin rămas, cealată jumătate – pe cel cu două foci morăcănoase, ce după câteva giumbuşlucuri au refuzat să mai coopereze.
Aşa că am zis să compensăm anul viitor, si cel mai apropiat delfinariu ea la… Varna. Faţă de Mangalia nu era mare distanţa, aşa că am purces la drum. Am plecat dimineată, pe ideea că nu dormim la bulgari… numai că delfinariul lunea era închis.
Am rămas în Varna.
Cu puţin noroc, în imensul parc de pe faleză, care găzduieşte şi delfinariul, am găsit o vilă pitită printre copaci. Preturi foarte ok faţă de altele de prin parc, gazdele extrem de primitoare şi amabile, mai ales că aveam doi copii mici. Păcat că n-am apucat să ne bucurăm şi de piscina din curte… Iar condiţiile – excepţionale. Ca paranteză, mi-au mai rămas lucruri de văzut prin Varna, şi următoarea oprire va fi tot la ei.
Ce nu mi-a plăcut… faleza. Urăsc să urc şi să cobor pe plajă, nu mi-a plăcut asta nici când mergeam în Eforie Nord. Dar acolo era floare la ureche pe lângă faleza din Varna. Groaznic urcuşul, plaja îngustă (însă un nisip minunat!), iar programul de “expunere” la soare: 8-17:00. Uf, şi ce-ar trebui să fac dacă mie îmi place de la 7 la 8 ?
A umplut ziua cu o vizită la Zoo. Animale destule, îngrijite, dar expuse în acelaşi stil comunist cu care suntem obişnuiţi la noi acasă. Îmi amintesc foarte bine tigrul… îmi e tare greu să văd animale cu orgoliu, umilite. Un tigru cu lăbuţa amputată, chinuindu-se printr-o cuşcă mică.
Cât e el de tigru, copiii l-ar fi luat în braţe să-l aline. Şi eu…
În schimb am avut un noroc chior la expoziţia de reptile. Dacă iguanele nu s-ar ambiţiona să crească… până la un metru jumătate fără coadă, sunt sigură că aş avea una acasă.
Apoi, a doua zi, delfinariul. Ne-am dus devreme, să nu ratăm o vizită la cafeneaua din spatele bazinului. Poţi savura o răcoritoare ochi în ochi cu un delfin. Un perete întreg de sticlă te face să te simţi subacvatic.
Spectacolele sunt de la 10:30, 12, 15:30. Adulţi: 20 leva, copiii până la 12 ani: 14 leva, foto-video: 5 leva. Dar merită în totalitate.
Şi am intrat… eu poate mai nerăbdătoare decât copiii. Spectacolul, cu 4 delfini, şi unul în curs de dresaj, care nu participa. Am rămas fără cuvinte. Şi copiii la fel.
Cel puţin pentru noi, Varna rămâne o pioneză înfiptă pe hartă. Merită chiar şi un drum special.
Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.
Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.
De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.
Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.
Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.
Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.
Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.
Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.
Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.
Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.
Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!
Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.
Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.
Se apropie sfârşitul de an… moment de cumpănă, de meditaţie, de plăcute (sau neplăcute) aduceri-aminte. Momente petrecute cu familia, cu prietenii, mai vesele sau mai triste, toate sunt legate de „acea” zi, a trecerii dintre ani. Acel prag sufletesc pe care mulţi îl trecem cu strângere de inimă.
Şi, totuşi, nu aş şti nici acum la ce categorie să încadrez revelionul anului 2008. Revelion… adică începând cu dimineaţa zilei de 31, când te gândeşti cu disperare că „a mai trecut un an”. Pentru mine, 31 decembrie 2007 era o zi pe care o aşteptam demult. O aşteptam din copilărie, când răsfoiam cu nesaţ romanele de capă şi spadă, am aşteptat-o cu suflet îndrăgostit de adolescent.
Da, pentru că în sfârşit coboram din metroul la statia… Musée de Louvre. Ardeam, la propriu. Şi îi invidiam pe francezi, că au atâta istorie într-un singur loc.
Piramida întoarsă m-a uimit mai mult decât o făcuse deunăzi marea piramidă din curte. Şi totuşi, nu pentru ea venisem… căutam altceva. Sufletul meu rătăcit în timp, care avea nevoie de o ancoră. Atâtea lucruri, despre care am avut doar ocazia de a citi. Aş fi dat orice să le pot atinge, să simt acea magie pe care o exercită asupra tuturor de mii de ani.
Troia… Roma… Grecia… Egipt… Călătoria în timp face salturi ameţitoare. Te trezeşti repede şi o iei de la capăt. Nu merge la Luvru fără să citeşti înainte o istorie antică… vechiul manual de clasa a V-a. Este mare păcat…
Ah, am ajuns! Mărturii de civilizaţie. De câte ori nu le-am studiat, în imagini imprimate cu o calitate comunistă în paginile manualelor. Apoi, atinse cu grijă în albumele de artă. Şi totuşi, când le vezi în realitate, te copleşesc. Mesopotamia, leagăn al omenirii…
Egiptul. I-a fascinat pe toţi cei care l-au vizitat. Şi a reuşit, fără voie, să-şi împrăştie comorile în toată lumea. Mumiile însă i-au atras pe toţi… poate pentru atât de solida credinţă a egiptenilor în Viaţa de Apoi. Şi totuşi, văzând de-atât de-aproape acele canope, m-a trecut un fior…
Extenuată, am părăsit palatul la ora închiderii. M-am bucurat că am fost singură. Că am putut să păstrez totul pentru mine. Am pornit agale pe chei, ascultând povestea însângerată a oraşului, povestită de valurile Sennei. Am vrut să merg pe chei până la Notre-Dame, dar gerul parizian mi-a tăiat entuziasmul.
Am continuat să caut istoria prin oraş, e presărată la tot pasul.
Originală sau nu, continuă să fie uimitoare. Am admirat-o, în aşteptarea înserării.
Da, e corect, în mijlocul bulevardului… mă aşteptam să mă impresioneze mai mult, dar reacţia a fost medie.
Am luat-o apoi încet, spre casă. Mă aştepta o pasăre, care a vrut să fie o raţă umplută cu castane. N-am găsit raţă, am ales o zburătoare impresionantă, crezând că-i curcan. În final, tot făcând glume la masă, am aflat că ceea ce mâncam, la viaţa ei, n-a făcut clu-clu-clu, ci chi-chi-ri-chi… pe un ton foarte ascuţit. Adică era un cocoş castrat… şi aşa vocabularul meu s-a îmbogăţit cu „chapon”. Nu că s-ar fi obosit vreunul dintre noi să citească eticheta în supermarket, că doar ne era foarte foame…
Am înecat în şampanie anul 2007, şi i-am urat „bun venit” lui 2008 în cel mai frumos mod pe care am să mi-l pot aminti vreodată.
Ne jucam...
de-a concursul.
Cele mai apreciate articole ale saptamanii