Le spunem copiilor de cele mai multe ori de ce e „bine” să învățăm istoria: să cunoaștem faptele trecutului și să înțelegem mai bine evenimentele prezentului. Avem cumva și o axiomă de studiat, istoria e condamnată să se repete. Însă toate acestea le-am simțit din plin parcurgând jurnalul avocatului Vasile Th. Cancicov, unul din cele câteva sute de mii de bucureșteni care acum 100 de ani au supraviețuit grelelor provocări ale ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial: Jurnal din vremea ocupației (1916-1918).

Înainte de toate, mi-am dorit această lectură încă de când, astă-iarnă, am citit o recenzie a volumelor. Se anunțau a fi o istorie altfel, deoarece păreau a fi în sfârșit o istorie a oamenilor de rând, nu a liderilor sau a evenimentelor. Diverse motive mi-au amânat achiziția cărților până când, într-o zi, văd în autobuz spre școală un tânăr sorbind cu nesaț paginile. Fața lui, complet absorbită, coperta cu arcul de triumf, amintirea lecturii din iarnă… am decis să mi le iau. Îmi place să-mi iau cărți cu o anumită ocazie. Pe acestea mi le-am dăruit ca amintire la sfârșit de an școlar. Dacă tot e la modă acum să răsplătim efortul depus, nu rezultatele și nicicum performanțele, am considerat că le merit cu prisosință.

Senzația pe care am avut-o citindu-le a fost aceea a metaforei borcanului cu pietre: pui pietrele mari… evenimente importante. Printre ele, pietre mai mici, evenimentele mai mărunte… dar ceea ce umple cu adevărat „viața” este nisipul pe care îl torni printre acestea. Cam așa și cu istoria învățată de noi în școală. Primul Război Mondial a fost o listă cronologică, o alternare de campanii între frontul de est și cel de vest, de nume care se succedau la comandă, de guverne ce demisionau și de tratate denumite după localități. Facultatea nu a schimbat mult perspectiva. A îmbogățit listele, a completat inventariile de armament, a mărit numărul personajelor… toate însă uitate conform legilor memoriei. Nimic despre viața cotidiană în perioada războiului, despre greutățile populației civile. Istoria războaielor e doar despre regi, armate, victorii și înfrângeri, cu statistici pe hârtie.

Se încearcă acum studierea istoriei oamenilor de rând, aceia care au trăit istoria. E greu să schimbi perspectiva, dar odată făcut pasul, e și mai greu să te întorci. Am avut senzația pe parcursul lecturii că îl aud pe bunicul meu. Era născut în 1913 și, spre dezamăgirea mea, nu fusese la Alba Iulia. Nu știu de ce, după poveștile citite în copilărie (cele istorice) aveam impresia că toată suflarea țării fusese acolo, să cânte unirea. Bunicul a trăit într-un sat din Bărăgan, probabil și el îndurase, alături de părinți și bunici, chinurile ocupației descrise de Cancicov în jurnalul său. Mi-a povestit însă de multe ori din viața dusă în Al Doilea Război Mondial, atât acasă, cât și pe front.

Regret acum enorm că eram atât de neexperimentată atunci și n-am înregistrat povestirile, căci mi le aduc aminte mult prea puțin. Dar de la el am știut pentru prima dată ce înseamnă războiul pentru cei „rămași acasă”. De la bunica știu ce înseamnă să îngropi tot, de frica rușilor, și nemerniciile la care s-au dedat „prietenii de la răsărit”. Astea nu trebuie să le citesc în nicio carte, căci ochii lor, spunând povestea, îi dau acea validare pe care niciun document istoric nu o va putea face.

Așadar, Cancicov, publicat acum în a doua ediție (prima imediat după război, sub coordonarea autorului), a trezit nu numai o curiozitate, ci și amintiri mai dureroase. Scris într-un stil ce mi s-a părut gazetăresc, inventariază zilnic, încă de dinainte de intrarea României în Marele Război, evenimentele care s-au intersectat cu viața sa. Probabil că, dacă nu ar fi fost desele editări ale textului și renunțări la pasaje mai personale (nu am detestat niciodată mai mult, într-o lectură, semnul de „fragment lipsă – […]”), ar fi avut și mai mult impresia de jurnal. Însă parcurgând însemnările sale e ca și cum aș mai fi turnat puțin nisip printre ceea ce știam despre Primul Război Mondial. Spun puțin pentru că… să rămânem obiectivi, este un privilegiat, avocat, face parte din clasa de mijloc a societății, are o ocupație aducătoare de venit și, în ciuda tuturor greutăților, inflației, exploziei prețurilor, neajunsurilor, are resursele necesare pentru a se descurca fără să fie nevoie să muncească cu mâinile. Ostatic, prizonier civil, arestat, bolnav, are însă servitori la locuința din București și o moșie la Pipera, în ciuda tuturor privațiunilor pe care trebuie să le suporte. Faptul că o pereche de pantofi pentru fiica sa de 12 ani ajunge să coste câteva sute de lei nu este o problemă, provocarea constă în a găsi materialul necesar pentru a confecționa această pereche de încălțări. Mâncarea este scumpă și articolele de primă necesitate sunt considerate un lux, însă problema e că ele nu se mai găsesc nici pe piața neagră. Vânzătorii ambulanți, care satisfăceau nevoile gospodăriei prin speculă, sunt blamați, prețurile înfierate, dar plătite. Nu de puține ori, pe parcursul Jurnalului, autorul se întreabă cum oare se vor fi descurcând mahalalele orașului, în condițiile în care să supraviețuiești aveai nevoie de 100 lei pe zi!

Dincolo de istoria sa personală, pe care vă las să o descoperiți prin lectură, mi-a făcut plăcere să mai acopăr puțin din istoria Bucureștilor, pe care recunosc o cunosc prea puțin. Probabil aceasta e soarta celor care am venit aici, în capitală, prea târziu. M-am descurcat însă în labirintul străzilor descrise în carte, am înțeles pe deplin drama suspendării transportului în comun, căci în facultate mi-au trebuit aproape două ore să ajung pe jos de la cămin, din Fundeni, la cursuri (la Universitate) în timpul unei greve. Am reținut cu un zâmbet limitele de atunci ale orașului – faptul că spitalul Colentina era plasat „în afară”, iar Cotroceniul – „la periferie”. Am căpătat poate mai mult respect față de clădiri pe care acum le văd des, dar cunosc prea puțin ceea ce ascund zidurile lor.

Dar dincolo de acestea, am păstrat pasaje care par a avea o legătură invizibilă cu ceea ce ne zbatem să fim azi, ca popor. Dacă începutul de secol XX a avut ca provocare găsirea elementelor de unitate într-un popor frânt de veacuri, nu mi-e rușine nici cu ceea ce ne chinuim să fim 100 de ani mai târziu: căutăm valori demult uitate, pe care să construim un destin pentru copiii noștri.

Ar fi atât de multe de adăugat după sutele de pagini de lectură încât aleg să mă opresc și să închei, în pragul celebrării centenarului Marii Uniri, cu un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

„Marți, 2 octombrie 1918. … România îngenuncheată și zdrobită poate redeveni din nou țară liberă și independentă, ba încă, poate renaște ca o Românie Mare. Praful produs de prăbușirea ei a început a se risipi, iar în prăpastia în care a căzut o putem vedea căzută în picioare.”

Recomand cartea și elevilor care au parcurs măcar de curiozitate o cronologie a Marelui Război, sau au terminat clasa a VII-a. Chiar dacă nu este ușor de citit și e nevoie de multă voință, un pasionat și un curios vor aprecia această experiență.

Volumul este disponibil în librăriile Humanitas, sau în alte librării online, precum Libris, elefant, eMag, Cartepedia, Cărturești, Cel.ro, BookCity, Diverta.

Fragmentele pe care le-am ales în timpul lecturii, pentru a le face publice, le puteți vedea accesând #vasilecancicov. Am descoperit cu plăcere că în colecția Humanitas Vintage au apărut în ultima perioadă mai multe scrieri memorialistice, prilej poate de a arunca un arc peste timp și a înțelege mai bine o epocă ce ne-a fost pe nedrept închisă și distorsionată în anii regimului comunist. Dacă ați parcurs deja titluri din această colecție, aștept recomandări!