Azi, la Gaudeamus

Azi am plecat cu entuziasm la târgul de carte. Recunosc că nu m-am aşteptat să-l găsesc plin, şi de expozanţi, şi de vizitatori. Am avut proasta inspiraţie să mă duc în pantofi, nişte adidaşi ar fi fost o alegere mult mai bună, căci târgul ocupa toate etajele cupolei de la Romexpo.

L-am luat cu mine pe Andrei. Ne-am plimbat şi am vizat cu precadere editurile cu cărţi pentru copii. A fost o decizie înţeleaptă, altfel n-aş fi terminat nici acum dacă le luam la rând. Eu m-am simţit minunat răsfoind. Am văzut mai multă sau mai puţină atenţie în realizarea lucrărilor, desene care te relaxau şi desene care te înspăimântau. Ziua a fost însă specială pentru că mi-am petrecut-o cu piticul. Pentru că am reuşit ca, privindu-l între cărţi, privindu-l în timp ce alegea de pe raft ce să răsfoiască, să-l cunosc mai bine. Şi l-am văzut că a crescut. Azi preponderente au fost atlasele geografice, cărţile despre univers şi cele despre maşini. Mă amuza copios când îl lăsam în stand, să stea de vorbă, să ceară cărţile, să înceapă să citească, şi să se laude apoi că e doar clasa întâi… a fost foarte amuzant la Aramis, a intrat cu entuziasm, că şi abecedarul lui e tot Aramis. Încercau doamnele să-i explice că au şi alte cărţi, nu doar manuale, cărţi utile copiilor, dar l-au dezamăgit. Copilul nu voia decât să-şi vadă manualul în raft, altceva nu-l interesa…

Dar cel mai fericit a fost la standurile cu softuri educationale, căci l-am lăsat să le încerce. Eu m-am mai odihnit, iar Andrei s-a jucat de-a geografia. Nu conta că era de clasa a patra… e se simţea ca raţa în apă. Încă nu mi-am schimbat eu părerea despre statul la calculator, fie el şi cu un astfel de joc, mi se pare tot compromisul de a alege un rău mai mic. Dar parcă decât jocuri aiuristice, nu sunt acestea chiar atât de rele cum îmi închipuiam…

Cu ce-am venit de la târg? Veţi vedea în curând, în Biblioteca Năzdrăvanilor . Între timp vă sfătuiesc să mergeţi. Târgul e deschis până luni, iar reduceri sunt peste tot. Aaa, nu peste tot, la colecţiile Adevărul nu era pic de reducere, că voiam să le completez şi eu pe cele cu goluri…

17 noiembrie.

Iris

Da, a mai trecut odată 17 noiembrie. Anul acesta parcă mai repede ca niciodată, şi cu un uşor gust amar…

A fost ziua Irisucăi. Are mama acum o fetiţă de cinci anişori, mândră foc că a trecut de la grupa de Pitici la cea de Năzdrăvani.

Am început ziua devreme, căci cine se scoală de dimineată, departe ajunge. Ora 6: m-am sculat să pregătesc fructele pentru grădiniţă. La noi la grădi copiii nu au voie la aniversări decât cu fructe şi apă plată. Asta, normal, dacă nu ai parte de favorurile direcţiunii sau nu faci parte din acele "situaţii speciale" pentru care asistentele medicale acceptă şi alte variante de sărbătoriri. Muritorii de rând, sau căţeluşii din celebra fabulă, trebuie să se supună regulilor. Aşadar, Irisuca se pregătea cu mere, struguri şi portocale pentru a primi cum se cuvine cei cinci anişori. Numai că, ofticată la culme că nu am sânge suficient de albastru, şi nici nu-mi stă în obicei să deschid uşile cu capul, am folosit ceea ce Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-mi deea şi mie. Niţică minte. Am pregătit "prăjiturele din fructe". Nu cu fructe, că nu e voie cu preparate. Am scos cotorul la mere, şi le-am tăiat rondele. Am acoperit gaura din mijloc cu o boabă de strugure. Am mai tăiat un bob pe jumătate, şi am făcut doi ochi. O felie de portocală pe post de guriţă, şi gata o faţă zâmbitoare, perfect "sănătoasă". Numai din fructe! Am repetat operaţiunea de vreo 30 de ori, apoi l-am sculat şi pe tati, căci fiecare a fost împachetată frumos în folie alimentară. Mi-e o ciudă de mor, n-am apucat să le fac poză… Arătau extraordinar!

Am improvizat apoi un "tort". Un rând de mere tăiate cubuleţe, un rând de boabe de struguri, şi apoi felii de portocală frumos aşezate, ca decor. Au fost cam nelămuriţi copiii de ce nu era cu ciocolată, căci "parcă se dăduse voie", dar trebuie obişnuiţi de mici… să accepte regulile, fie ele noi, vechi, sau de azi pe mâine. Dar măcar improvizaţia a ţinut. Iar Irisuca, îmbrăcată în costumul meu naţional, era la prânz mai fericită ca niciodată.

Cum petrecerea de la grădi s-a dus pe apa sâmbetei, ne-am petrecut ziua împreună, în oraş, Iris fiind coordonatorul de program. Avea grijă să ne anunţe cam la fiecare sfârşit de propoziţie că are 5 ani…

Seara am încheiat-o în familie, cu un tort de ciocolată veritabil. A adormit aproape instant. Normal, cu ponei pe sub pernă, şi păpuşile lângă pat. Erau nou-veniţi în casă, trebuia să aibă cineva grijă de ei…