Talente de Năzdrăvani

Am fost la teatru la Ţăndărică. Şi vom mai merge, căci îmi amintesc cu drag câtă bucurie era în sufleţelul meu când ne scula mama cu noaptea în cap, ne suiam în tren şi veneam la “Capitală” la un spectacol. Acum eu îi sui pe-ai mei în metrou, dar tot tren se pune. Şi ca o paranteză, pe vremea mea erau mari actori, care iubeau copiii. Încă o ţin minte pe Anda Călugăreanu şi pe Jorj Voicu, i-am  îndrăgit nespus pe amândoi.

Dar să revin… Am plecat cu grădi la teatru. Foarte faine excursiile cu “clasa”. Iar unii părinţi mai au nevoie de muuultă educaţie la acest capitol.
Exemplu: într-un grup de… hai să zicem 30 de copii, punem rândul din faţă şi cel din spate, X-ulescu scoate o prăjitură Măgura să i-o dea odorului. Sigur, abia mâncase la grădi cu o oră în urmă, era lihnit copilul! Ceilalţi… cască ochii… şi înghit în sec. Îşi face milă şi rupe o fărâmiţă pentru fetiţa de lângă odor. Dar ceilalţi…? Prăjitura dispare. Abracadabra, din sacul magic apare un pacheţel de biscuiţi. Odorul e încântat. Şi… iarăşi “dar”… ceilalţi se uită la mine rugători. Băgăjelul grupei noastre avea apă şi şervetele pentru năsucuri.
Doamna mama lui Iris, avem şi noi biscuiţi?
Bunica(sau mama?!) simte un buzgoi mare pe căciulă, rupe în 4 câţiva biscuiţi şi împarte… aşa, cam cum se aruncă banii la mort, la colţ de stradă. Cine e rapid prinde. Normal că s-au terminat şi biscuiţii. Şi au rămas copilaşi privind. Şi mie mi se rupea sufletul, aşa că i-am zis… nu se vine cu mâncare în excursii. Toţi sunt copii. Sper că între cele două urechi se găsea ceva material, chiar şi buretos, ca să nu-i fi intrat pe o ureche şi să-i iasă la fel de uşor pe cealaltă.

Începe piesa. Pinocchio. Costumele par ok. Apare buturuga… plină de viaţă! Oooopa, cum rămâne cu Pinocchio, cel pe care îl ştiu copii? Deja aveam o puternică senzaţie déjà-vu. Cheiţa de aur, a lui A. Tolstoi, exact aşa începe: tâmplarului Giuseppe i-a căzut în mână o bucată de lemn, care se tânguia cu glas de om. Giuseppe i-o dăruieşte amicului său Carlo, care ciopleşte o păpuşă de lemn şi o botează Buratino. Şi continuă identic cu piesa prezentată la Tăndărică, păpuşa primeşte un abecedar, dar îl vinde pentru un bilet la teatru, apoi cei cinci bănuţi de aur…
Acum l-aş ruga pe regizor să explice piticilor de 4.5 ani de ce n-a mai venit zâna să-i dea viaţă lui Pinocchio. Pentru că eu n-am avut altă idee şi le-am spus că regizorul a încurcat poveştile…
Trecem peste faptul că cele două poveşti se aseamănă pe ici pe colo, dar diferă în punctele esenţiale… şi ajung la trei detalii care m-au deranjat.
Greierele
La ce bun folosim cărticele cu insecte, să le explicăm copiilor că greierele este negru şi lăcusta verde, dacă pe scenă apare un ditai lăcustoiul verde, ce se dă drept greiere?

“Prostule!”
Aha, iată o vorbă urâtă, pentru care mulţi pitici sunt puşi la colţ. Şi… în momentul în care o auzi, repetându-se cu o insistenţă extrem de deranjantă… ce faci dacă copiii reproduc replicile, şi-şi aruncă unul altuia un Prostule, apoi se pun pe râs? Hai, o să-mi spuneţi că, accentuând cuvântul, copiii percep latura negativă a acestuia, iar efectul va fi “aşa nu!”. Mda, poate pentru unii… nu şi pentru cei la care imitaţia este mai importantă decât procesarea adâncă a percepţiilor. Şi… feedback:
 Nu mi-a plăcut la teatru, pentru că vorbeau urât!

Comportamentul violent
Toţi (sper) încercăm să evităm violenţa în educaţie. Atât cât reuşim, măcar încercăm. Dar… ce te faci când Pinocchio sare cu toporişca să-l omoare pe greiere? Iar la următoarea apariţie… cum, n-ai murit? Şi iarăşi se repetă episodul… Şi nu vă închipuiţi că-l lovea odată… lovea cu sete, de mai multe ori

Aaa, şi am uitat să menţionez noua modă, decoruri proiectate pe fundal, cu animaţii destul de "ieftine". Poate că sunt eu pretenţioasă, şi îmi place grafica Disney. Dar de acolo şi până la desene Clip Art, e cale lungă…

Concluzia? Vom mai merge la teatru, căci rămâne o activitate educativă.  Şi sperăm să scăpăm la un moment dat de gustul amar pe care unele piese ni-l lasă…